Sebastian Ferchi: Cu toate că nu provin dintr-o familie orădeană și nu am buletin care să îmi specifice apartenența la oraș, sunt orădean de la 14 ani, trăind aici, lucrând și confruntându-mă cu aceleași probleme ca orice nativ.

Orașul se preschimbă perpetuu – mă refer la schimbări arhitecturale, la șantierele care par că nu au o dată sau un termen de finalizare. M-am obișnuit cu ele. La finele celor mai multe remodelări văd lucruri de mântuială, făcute pe principiul că “merge și așa”; altele par să fie benefice pentru a atinge un confort sporit, dar încă nu și-au dat măsura binefacerilor. Ar fi greșit să spun că aceste schimbări la nivel de aspect și infrastructură nu ar fi binevenite, sau că ar fi inutile, doar că dezvoltarea sănătoasă a unei comunități implică înțelegerea naturii și a sensului schimbărilor pe care le pune în practică.

Nu insist asupra felului cum arată Piața Unirii, dealul Ciuperca sau centura orașului, pentru că eu percep orașul altfel: am experiența unei vieți ca fiu al unei familii modeste de la țară, unde am învățat că mai important decât ce mă înconjoară este cine mă înconjoară și cu ce mă înconjor eu. Orașul înseamnă agitație, un du-te-vino continuu care obosește și testează limitele locuitorilor, care creionează zile diferite una față de cealaltă. Cei care spun că un oraș este monoton sunt cei care văd doar schele sau șantiere și nu chipurile celor care trec pe lângă ei. Am învățat, mic fiind, că îmi pot accepta condiția de copil de la țară și să îmi duc traiul gândindu-mă la îngrășarea porcului, la numărarea găinilor din bătătură – ucigând astfel omul care reflecta asupra unei vieți și a unei realități complete.

Din punctul meu de vedere, viața înseamnă evoluție continuă, înseamnă să primești experiențe și cunoștințe și să alegi ce este benefic pentru tine, pentru a nu intra în mirajul “alimentelor gata-mestecate“, tot așa cum deontologia profesiei studiate mă obliga să verific informația din mai multe surse. Făcând cunoștință cu viața în orașul nostru, mi-am dat seama că nu găsesc aceeași foame de cultură și evoluție în viața publică. În Oradea am întâlnit un stil de viață axat pe continua dezvoltare, cu orice preț, dar care, cu trecerea anilor, s-a dovedit o goană spre superficial și spre comoditatea pe care o dă predarea de sine în locul gândirii.


preluare integrală de pe: www.tumblr.com/youngprofessionalsoradea


Oradea are un complex de inferioritate datorită căruia nu caută să depășească ceea ce i se oferă, considerând proasta calitate și mediocritatea ca suficiente pentru meritul ei. Iar cum din mlaștina autoindulgenței nu se poate naște curiozitatea față de frumusețe și intelect, evenimentele devin importante doar pentru a bifa prezența pe mediile sociale și, o dată cu această prezență, pentru câștigarea statutului de ”cunoscător” și ”consumator” de cultură.

Să luăm, de exemplu, librăriile. Sau lipsa lor. Un oraș care se vrea un centru universitar puternic face ca și puținele librării care există să se lupte pentru a supraviețui, nu pentru a extinde piața de carte. Văd în fiecare zi aceleași persoane care trec pragul librăriei, nucleul dur al clienților fideli, care asigură bilanțul la final de lună, dar care nu se extinde cu fețe, interese și nevoi intelectuale noi. Ocazional, trecători rătăciți pătrund în incintă, cerând să le satisfacem gusturi superficiale, semidocte, la limita joasă a culturii: literatură de duzină, ezoterică, papetărie etc. Vorbim de un consum intelectual menit pentru evadare, pentru adormirea simțului critic, pentru autoajutorare facilă în domenii ale vieții care necesită profuzime și viziune, un tip de literatură amorțitor, echivalent intelectual al drogurilor de recreere. Dar gusturile populației nu mă miră, dat fiind că prea puțini din cei promovați ca elită culturală și/sau politică trec pragul librăriei căutând cărți de orice fel.

În facultate am studiat jurnalism și am activat o vreme în domeniu. Acum sunt librar. Nu e de vină Oradea nici pentru starea economiei, nici pentru condiția presei din România. La urma urmei lucrez înconjurat de cărți și de tot ce îmi pot ele oferi, iar în afara programului sunt liber să îmi duc mai departe pasiunea pentru fotografia documentară/de reportaj. Sunt domenii în care mă simt confortabil și mă pot regăsi, dar starea de împlinire depinde și de calitatea experienței, a interacțiunii cu cititorii, or la acest capitol nu sunt de vină nici criza economică, nici condiția presei din România.

Uneori sunt contactat de persoane care îmi comandă serii fotografice. Cel mai adesea, aceștia neglijează orice concept sau context, al locului și al persoanei lor, cerându-mi să copiez sau să imit pictoriale la modă ale starletelor de moment. Ceea ce mă deranjează cel mai mult e că oamenii nu se mulțumesc cu lipsa lor de originalitate, ci își închipuie că, prin calitatea de beneficiar, își pot impune propria lipsă de creativitate celor cu adevărat creativi. E un fenomen, al beneficiarului care se crede mai înzestrat decât profesionistul, pe care l-am întâlnit la cunoscuți din toate domeniile: fotografie, arte plastice, design, arhitectură etc. Cum putem oare să ne așteptăm la excelență, la lucruri frumoase, când este o obișnuință devenită reflex să nu te complaci singur în mediocritate, ci să ceri altora să îți stea alături.

Uneori orașul îmi pare o cursă de șoareci, alteori știu că e alegerea mea să rămân și să încerc să schimb lucrurile. De mult se confruntă în mine cele două atitudini, dorința de a scăpa și voința de a rămâne; și totuși, iată-mă aici. Prefer încă să cred că lucrurile se pot schimba, puțin câte puțin, prin fiecare – și prin mine însumi.

Oradea e un oraș frumos vopsit și decorat, în care oamenii se simt captivi, ca într-o colivie poleită, și negociază fiecare atitudinea prin care să facă față senzației de îngrădire. E un oraș care dă mare atenție fațadelor, nu doar în sensul clădirilor, ci în cel de aparență, de superficialitate, de imitație. În Oradea se întâmplă multe evenimente de cultură oficială, vesele și populiste, care se prefac că, printre mici și bere, pot ține locul profunzimii și al valorii.

E un oraș atât de preocupat de aspectul său, încât preferă să stea pe loc ca să nu își arate, odată antrenat de diversitate, viață și dinamism, crăpăturile, ca în portretul lui Dorian Grey; e un oraș care se preface că are cultură în loc să o aibă, se preface că are clădiri frumoase în loc să le populeze cu oameni și activități, se preface că e tânăr și viu când tinerii lui pleacă. Dar când tragem linie, prefăcătoria aduce tot atâtea rezultate concrete orașelor pe cât aduce femeilor ușoare. Iar acest lucru vreau și cred că trebuie să se schimbe primul. (sursa)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.