Unul dintre argumentele celor care „vânează“ beneficiarii de ajutor social „nemerituoși” este că banii „fraudați“ de ei pot fi folosiți pentru cei care „au cu adevărat nevoie”. Dar discuția nu ajunge niciodată să fie despre cum sunt definite aceste „cazuri adevărate” și despre cât de grav este fenomenul sărăciei în România, susține Mihai Vasile, deținătorul unui masterat în educație și globalizare la Universitatea Cambridge, într-un comentariu publicat de Libertatea.
Nu există nicio campanie de identificare a lor și nici de a găsi o soluție pentru a ajunge la toți sau de a vedea ce piedici sunt în acest sens. Desigur, niciunul dintre partidele politice nu explică măcar dacă valoarea actuală a ajutorului dat de stat este suficientă pentru a-i scoate pe oameni din starea de vulnerabilitate.
Avem, în schimb, o campanie condusă de ministrul muncii și protecției sociale, Raluca Turcan, prin care verifică dosarele beneficiarilor de ajutor social pentru a identifica posibile fraude. Ilie Bolojan, președintele Consiliului Județean Bihor, a început, în paralel, o campanie de verificare a executării planurilor de lucrări locale și a orelor de muncă în folosul comunității efectuate de beneficiarii de ajutor social.
Am explicat unde greșesc cei doi politicieni și care este realitatea prezentată de datele oficiale aici și aici. Ambii însă susțin că fac aceste eforturi pentru a veni în sprijinul celor care au nevoie cu adevărat de sprijin. Însă ce înseamnă acest lucru?
O familie cu trei copii: părinții n-au terminat opt clase, tatăl muncește cu ziua pe șantier, mama are grijă de copii
De aproape șase ani lucrez într-un proiect social și educațional care are scopul de a sprijini copiii defavorizați să aibă o șansă mai bună la o educație de calitate și, ulterior, la o viață mai bună decât au acum. De peste patru ani fac cercetare în domeniile social, educațional și ocupare/muncă, mergând în mai multe comunități defavorizate din țară, din Tulcea și Constanța până în Cluj și Baia Mare.
Am făcut sute de interviuri cu oameni aflați în situații de vulnerabilitate și cunosc bine câteva zeci de familii defavorizate, inclusiv beneficiari de ajutor social. Scriu plecând de la realitatea din teren și cunosc bine cadrul legal și ce ne spun datele statistice oficiale.
Să luăm cazul unei familii care locuiește la sat: un cuplu, necăsătorit, cu trei copii (3 ani, 12 ani și 16 ani). El lucrează cu ziua, pe șantier, fără contract de muncă. Atunci când prinde. Periodic, mai pleacă și în străinătate, câte 2-3 luni.
Locuiesc într-o casă improvizată, care nu e încă racordată la curent electric sau alte utilități. Toți banii munciți în străinătate merg în clădire: izolat, extins, să aibă fata mai mare camera ei, făcut acoperișul, poate și o baie. Trage tare și pentru miile de lei necesare pentru branșarea la rețeaua electrică. Ce muncește în țară se duce pe haine, rechizite, mâncare. Ea îngrijește copilul cel mic și face treburi gospodărești. Niciunul dintre părinți nu are asigurare de sănătate.
Ar trebui să primească această familie ajutor social? Ar trebui să primească măcar mama, pentru ea și pentru cei trei copii? El nu are decât 6 clase terminate, nu îl angajează nimeni, doar pe șantier, fără contract de muncă.
Munca grea îl macină fizic, nu are asigurare de sănătate, deci nu poate merge la control medical. La un moment dat, îi va ceda corpul, cel mai probabil va avea probleme la coloană, ceea ce îi va reduce din capacitatea de muncă, fapt ce-l va face și mai puțin angajabil cu contract de muncă. Vor merita atunci el și familia lui ajutor social? Va trebui să muncească pentru acel ajutor, chiar dacă nu are capacitate deplină?
Să presupunem că în această situație rămâne el acasă. Cine va angaja o femeie fără experiență, la 35-40 de ani, cu 6-7 clase terminate? Cel mult, va găsi de lucru în curățenie, unde va primi salariul minim.
O familie din cinci persoane nu poate, în nicio înțelegere a unei vieți decente, trăi dintr-un salariu minim – 1.386 de lei și trei alocații ale copiilor – 214 lei fiecare, începând cu luna aceasta, adică încă 642 de lei. În total, puțin peste 2.000 de lei, adică 400 de lei pe lună de persoană, mai puțin de 15 lei de persoană pe zi.
Cum poate trăi decent un om cu 11 lei pe zi?
Ce se întâmplă dacă, să presupunem, bărbatul este abuziv și violent cu partenera sa? Ce sprijin îi acordă statul victimei și copiilor săi? Să presupunem că totuși acesta pleacă, îi părăsește. Ar trebui ca această femeie să primească ajutor social? O trimitem la muncă? Chiar și acum, în pandemie, când copiii nu pot merge la grădiniță sau la școală?
Cumulat, o persoană în această situație ar putea primi 1.321 de lei (venit minim garantat, alocație pentru susținerea familiei și alocația de stat). Adică 44 de lei pe zi, pentru un adult și 3 persoane. 11 lei de persoană. E suficient?
Apoi, ajutorul acesta îl va primi, în cel mai fericit caz, la o lună de când depune cererea, presupunând că are la îndemână actele sale și ale copiilor și că se mișcă totul rapid, fără alte probleme. În luna dintre cerere și plată nu va avea niciun venit și, realist vorbind, nicio soluție prin care să poată câștiga venituri din vreo activitate, fiind singură cu copiii.
Zecile de mii de familii care trăiesc în case improvizate, în zone marginalizate, unde sunt mii de persoane fără acte de identitate, merită vreun ajutor din partea statului? Cât ar trebui să fie acesta?
În ce măsură oameni precum Bolojan, Turcan sau Florin Roman, intens preocupați de tema ajutoarelor sociale, chiar cunosc realitatea familiilor care ar trebui să primească ajutor?
Realizează oare că sunt mult mai mulți cei care au nevoie cu adevărat decât cei care primesc acum beneficiul? Înțeleg ce înseamnă să muncești full-time și să ai, cu tot cu alocații, mai puțin de 15 lei de persoană pe zi? S-or fi gândit vreodată la cum te-ai simți dacă ai ști că în fiecare seară copilul tău merge flămând la culcare?
Citeşte întreaga ştire: În vânătoarea după oamenii săraci care „ar profita” de ajutoarele sociale, Turcan și Bolojan nu văd familiile care își culcă copiii flămânzi
