Un domn, pe un site de opinii de o anumită… persuasiune, scrie așa:

Îmi aduc aminte de un panglicar prăfuit care striga la o dezbatere oficială că a așteptat glonțul o viață întreagă, glonțul nu a mai venit. Iar pentru că nu a venit noi trebuie să-i plătim o rentă. Asta în timp ce veteranul de război a rămas uitat în scaunul cu roțile (sic!) la ceremoniile de omagiere a eroilor căzuți pe câmpul de luptă.

Ceea ce mă duce DIRECT la romanul lui Dino Buzzati – Deșertul tătarilor. Acolo, eroul principal, Drogo, așteaptă o viață întregă – de soldat, într-un fort din marginea pustiului, războiul care va da în sfârșit vieții sale un sens. Și poate glorie. Astfel, Drogo își petrece viața așteptând atacul tătarilor care trăiesc dincolo de marginile deșertului. Fără să își dea seama, anii trec, prietenii rămași la oraș își fac o familie, o viață, iar el rămâne, așteptând. Când în sfârșit tătarii atacă, el se îmbolnăvește, este trimis în afara fortului și moare singur într-un han, privind de departe lupta pe care a așteptat-o întreaga viață și la care acum nu mai poate participa.

Și mă mai gândesc la un lucru. Suntem în, să spunem, 11 August 2001. Cineva vine cu ideea unei uși securizate pentru cabina piloților de avioane, astfel încât – în cazul puțin probabil al unui atac terorist, aceștia nu pot intra în cabină. Ce i se va fi spus? Că așa ceva e puțin probabil? Că sunt costuri imense? Că e paranoic? Iar apoi, vine 11 Septembrie 2001!

Tătarii atacă, iar teroriștii deturnează avioane.

Despre asta este vorba când citesc rândurile domnului respectiv, probabil corporatist, sau nu, care râde de soldații care nu au mai întâlnit glonțul și îi respectă doar pe cei care l-au întâlnit. Și nu pot să fiu în asentimentul lui pentru că – și cred în asta, problema nu este niciodată legată de un eveniment îndepărtat pe care îl considerăm puțin probabil, ci despre un eveniment probabil – iar lumea ne confirmă zilnic (!!), pe care noi îl vedem ca fiind îndepărtat.

Când glonțul chiar vine, când tătarii chiar atacă, când avionul chiar este deturnat, când ne invadează rușii sau mama rușilor, la acei oameni care așteaptă glonțul ca soldați, sau ca polițiști – pe străzi și în cartiere, ne vom uita. Toți.

Și ca să fiu clară. Veteranii sunt sfinți. Punct. Și sunt puțini și trebuie să le sărutăm mâinile pentru ce au făcut și ce au trăit. Și trebuie să ne rugăm să nu mai trăim așa ceva în vremea noastră! Pentru că nu știm, mai ales bărbații, cum am ieși de acolo. Și dacă.

Astfel încât eu sunt PENTRU pensiile militarilor și ale polițiștilor. Și sunt CONTRA oricui ia în derâdere faptul că glonțul nu a mai venit. Pentru că el putea să vină. Pentru că în unele cazuri a mai venit și pentru că, iar de asta sunt sigură, va mai veni.

Și mai am un argument. Strămoșii mei romani. Exact. Cei care ofereau pensionare ANTICIPATĂ soldaților lor (noștri) și datorită cărora – și tuturor soldaților de după ei, eu stau liniștită și apăs butoanele unei tastaturi fabricate probabil în China sau Taiwan. La fel ca și domnul de la început…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.