Patrick Andre De Hillerin: Bate vântul în perioada asta!
Bun, dar ce legătură are bătaia vântului, vijelioasă pe alocuri, cu statul, cu banii și cu capitalismul? Simplu, ca să cităm din fanii multinaționalelor: „Vântul puternic trimite cantități record de energie ieftină la export“.
Căci vântul puternic, într-adevăr, face să se învârtă vitejește elicele turbinelor de vânt care au împânzit mai întâi Dobrogea, pentru a se întinde mai apoi și prin alte părți ale țării. Bine, când vântul e prea puternic, eolienele se opresc, din motive de siguranță. Dar dacă vântul bate cumsecade, iar elicea se învârte, în buzunarele proprietarilor de parcuri eoliene curg banii, râuri-râuri.
România are o capacitate de producție a energiei electrice mult mai mare decât consumă. Iar asta nu de azi, de ieri, ci de niște ani buni. Industria care consuma energie la greu s-a cam dus, consumatorii individuali o ard, și ăștia, pe economie, iar numărul mașinilor electrice nu e nici pe departe atât de mare încât să absoarbă cât ar putea produce România dacă ar pune în funcțiune, simultan, toate capacitățile sale de producție. Așa că România își menține producția cam la același nivel cu consumul, că nu prea are ce face cu atâta energie. Adică ar avea ce face, de fapt, dar ar însemna să lase să funcționeze cu adevărat piața liberă, iar asta ar însemna, la rându-i, să ajungă la niște prețuri atât de mici la vânzare, încât băieții deștepți nu și-ar mai merita numele.
De aceea, în general, în România este prioritizată energia produsă de companiile private, care – nu-i așa? – trebuie să scoată profit. De aia, capacitățile de producție care aparțin companiilor de stat sunt mai mereu în așteptare, în timp ce capacitățile de producție ale mediului privat lucrează la foc continuu, după cum le permite vremea. Iar cum statul nu a investit nici în fotovoltaice și nici în eoliene prin companiile sale, ci doar a subvenționat la greu investițiile privaților, statul stă și se uită cum se învârt contoarele și cum intră încasările în buzunarele altora, buzunare amplasate, dacă se poate, prin diverse paradisuri fiscale.
Atunci când soarele nu bagă în sistem energie produsă de fotovoltaice, iar vântul nu mișcă elicele eolienelor, companiile de stat trebuie să asigure necesarul. Dar e greu, că o hidrocentrală o pui greu în funcțiune, nu poți doar să apeși un comutator și să ai lumină instantaneu. Cam la fel e și cu termocentralele sau cu reactoarele nucleare. Alea, cel puțin, merg 11 luni din 12, fără întreruperi, cu excepția lunii de revizie. Așa că, decât să-ți bați capul cu astea, atunci când cererea depășește producția, mai bine imporți energie. Asta se întâmplă în general ziua. Noaptea, când scade consumul, rămâne ceva surplus, care merge la export. România nu doar că și-ar acoperi nevoile în orice moment al zilei numai din energia produsă de companiile de stat, mai ales din hidro și din nuclear, dar ar și putea exporta oricând. Dar asta ar însemna să pornească unitățile care se mișcă mai greu și să le țină permanent în funcțiune. Ceea ce i-ar face inutili pe producătorii de energie din fotovoltaice și din eoliene, care nu pot livra continuu. De aia, capacitățile statului stau mai mult închise, pentru a le permite și investitorilor privați să-și vândă producția, atunci când o au. Iar ei, chipurile, produc mai ieftin. De fapt, produc cam la fel de scump, dacă nu și mai scump, dar prețul energiei este adus în jos de subvențiile care provin din banii plătiți de către cetățenii români. Așa că, de fapt, când ne bucurăm că exportăm mai multă energie ieftină, ne bucurăm că tocmai ne-a crescut nouă factura la energie pentru a acoperi subvențiile pe care le primesc, la fiecare kilowatt produs și vândut în Ungaria sau Bulgaria, „investitorii“ din energie. (catavencii.ro)
