Situația se prezintă așa: o sută de mii de soldați, sute de blindate și baterii de artilerie masate de Federația Rusă la frontiera Ucrainei și pe fostul ei teritoriu, Crimeea, așa numitul „portavion nescufundabil“ din Marea Neagră; cincisprezece nave de război deplasate în largul mării, dintr-o flotă ce cuprinde 38 de nave de suprafață, cinci submarine, batalioane de infanterie marină, rachete, 30 de elicoptere de atac și 36 de avioane de luptă. Două distrugătoare americane, programate să intre în Marea Neagră, nu s-au mai prezentat la fața locului, în timp de Biden i-a dat un telefon lui Putin și l-a rugat să stea cu el de vorbă într-o zi.
SUA și-au mutat în mod vizibil interesul strategic, atît cît a fost el, din Marea Neagră în Marea Chinei de Sud, acolo unde noul pol de putere al planetei ia chipul dragonului chinezesc. America se confruntă cu creația lui Deng Xiaoping, imperiul capitalist al Partidului Comunist Chinez, care și-a rezervat de pe acum poziția de prima economie a lumii pentru 2030.
Și, ca să rămînem în aceeași fotografie, să observăm că România stă în fața unui scenariu de război cu 67.000 de militari activi, angajați cu contract și program de la 9 la 17, din care mai puțin de jumătate combatanți, cu cîteva avioane F16 la mîna a doua, neintegrate în capacitatea deplină de luptă, cu blindate a căror turelă nu se potrivește, cu două fregate care intră în reparații și cu alte două care vor fi gata în cinci ani, plus un scut ale cărui ultime rachete sînt încă pe drum. Și, firește, cu articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic.
De cînd România a intrat în NATO, războiul pare un subiect nelalocul lui. A vorbi azi despre iminența unui conflict militar pare un fel de glumă proastă, o gafă monumentală pe care doar tîmpiții care nu înțeleg geopolitică continuă s-o facă. Imediat sar cu gura experții în rachete, în tratate, în articolul 5, în parteneriate strategice și pun lucrurile la punct. Realitatea și rațiunea sînt de mult înlocuite cu suficiența și cu încrederea că noi putem dormi liniștiți: la o adică vin trupele NATO și ne apără.
Dar ca să vină trupele NATO trebuie ca statele din Tratat să dorească asta. Înseamnă, deci, ca guvernele să vrea, înseamnă, mai departe, ca parlamentele acelor țări să voteze în favoarea războiului, adică să voteze ca soldații nemți, francezi, belgieni, olandezi, danezi, italieni, austrieci să fie trimiși să moară la Galați și la Tecuci. Parlamentele statelor NATO, însă, fac ce zic cetățenii statelor NATO, iar acești cetățeni au spus din capul locului, anul trecut, că nici nu se pune problema ca soldații lor să lupte pentru apărarea altor țări. Cetățenii Germaniei, Franței, Italiei, Austriei, Danemarcei, Olandei, Belgiei și ale tuturor celorlalte țări din UE membre NATO sînt împotriva intervenției militare în favoarea unui stat partener în caz că acesta e atacat, mai ales dacă partenerul e România sau Bulgaria.
SUA, care duc aproape singure povara bugetului NATO, n-au retractat încă nici condițiile financiare puse de Trump și nici dorința fostului președinte de a slăbi obligația prescrisă la articolul 5. Asta ca să înțelegem că, dincolo de încurajările lui Stoltenberg și ale adjunctului său Geoană de la Bruxelles, România se bazează acum pe IMPROBABILITATEA unui conflict militar, iar în cazul că așa ceva s-ar dovedi probabil, România se bazează pe aer, pe acel aer scos pe gură de generalii armatei române și de comandanții ei supremi.
România a ajuns un stat fără strategie națională de apărare și se bizuie doar pe o strategie integrată, dependentă de ajutor extern. Fără acest ajutor extern, care e discutabil și greu implementabil, România nu știe ce să facă. Nu știe nici măcar cum să se predea.
Alte state din Est cu flancul către Rusia au doctrine militare personalizate, strategii naționale de răspuns, planuri B, baze de rezerviști, trupe paramilitare, gărzi naționale și viziuni realiste de înzestrare. România nu are nimic din toate astea, dar are, în schimb, cei mai mulți generali, cele mai multe decorații, avansări în grad și pensii militare speciale.
Amata română, condusă de Ciucă Al Nostru, zice că are apți pentru serviciul militar 4,5 milioane de bărbați și 4,5 milioane de femei. Dacă lăsăm femeile la o parte, observăm că ăia 4,5 milioane de bărbați sînt plecați de mult la sparanghel și au o dorință arzătoare să se întoarcă în țară în caz că sînt convocați la război. Cei mai mulți, cei sub 40 de ani, nici măcar nu au făcut armata, așa că s-ar întoarce chiar degeaba. Cu toate astea, toată lumea își dorește cu înverșunare să creadă aceste cifre de ficțiune, cifrele non-conflictului militar și ale triumfalismului nord-atlantic, să se legene într-un vis otrăvit de prostie și indolență, fiindcă – nu-i așa? – niciodată n-o să ni se întîmple nouă.
Constituția face din Iohannis comandantul suprem al forțelor armate și șeful Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Îi dă sarcina și puterea de a mobiliza armata și rezervele și, în caz că România e confruntată cu o agresiune, îl obligă să ia măsuri pentru respingerea acestei agresiuni.
Ca și cînd toate celelalte probleme ale noastre nu erau de ajuns.
