Viața lui Gabriel García Márquez , scriitorul columbian ce s-a asociat cu genul realismului magic, câștigător al premiului Nobel pentru literatură, a fost probabil la fel de interesantă precum cărțile sale. Când spunem Gabriel García Márquez , majoritatea dintre noi ne gândim la două dintre operele sale, „Un veac de singurătate” și „Dragoste în vremea holerei”, ambele premiate cu Nobel în 1982, aclamate, discutate și ecranizate într-o manieră excepțională. Primul urmează să fie un serial original Netflix, ai cărui producători sunt chiar fiii celui mai mare autor latino-american.
Gabriel Jose de la Concordia García Márquez (cunoscut sub numele Gabo), s-a născut pe data de 6 martie 1927, în orașul Aracataca din Columbia, în apropierea coastei caraibiene. El a fost cel mai mare dintre cei 12 copii ai familiei. Tatăl lui a fost funcționar poștal, operator de telegraf și farmacist itinerant, iar când Gabriel avea numai 8 ani, toată familia s-a mutat din oraș ca tatăl să-și poată găsi o slujbă. García Márquez a fost lăsat în grija bunicilor materni care l-au crescut într-o mare casă de la țară. Bunicul său, Nicolas Marquez Mejia era un activist liberal ce fusese colonel în războiul de 100 de zile purtat de Columbia. Bunica lui credea în magie, fantome și spirite.
Într-un interviu publicat în The Atlantic, în 1973, García Márquez spunea că a fost dintotdeauna scriitor. Cu siguranță, toate elementele tinereții sale s-au împletit cu imaginația lui și a rezultat un amestec de istorie, mister și politică pe care poetul chilian Pablo Neruda l-a asemuit cu „Don Quixote” al lui Cervantes.
Gabriel García Márquez și-a primit educația la colegiul Jesuit, iar din 1964 a început să studieze dreptul la Universitatea Națională din Bogota. Când redactorul șef al revistei liberale „El Espectador” a scris un editorial prin care își spunea părerea legată de faptul că țara sa, Columbia nu are scriitori tineri talentați, García Márquez i-a trimis o selecție de opere scurte pe care acesta a decis să le publice sub titlul „Ochii unui câine albastru”.
Succesul acestor piese a fost întrerupt de asasinarea președintelui columbian, Jorge Elicer Gaitan. În haosul ce a urmat García Márquez s-a făcut jurnalist și reporter de investigații în regiunea caraibiană, un rol la care nu a mai renunțat niciodată.
În 1954 García Márquez a expus povestea unui marinar care a supraviețuit naufragiului cauzat de un distrugător al Marinei Columbiene. Deși epava a fost atribuită furtunii devastatoare din larg, marinarul a povestit că de fapt un echipaj de contrabandiști ilegali, veniți din SUA, s-a dezlănțuit și astfel au fost bătuți 8 dintre membrii echipajului aflat la bord. Scandalul ce a urmat a fost unul de proporții uriașe, motiv pentru care García Márquez a fost exilat în Europa, unde a continuat să scrie povestioare scurte și știri pe care le trimitea publicațiilor columbiene.
În 1955 vede tiparul primul său roman, La Hojarasca. Fusese scris în urmă cu șapte ani, însă nu găsise o editură care să-l publice.
Un veac de singurătate (1967)
Ideea celui mai faimos roman al lui García Márquez i-a venit acestuia în timp ce conducea între Mexico City și Acapulco. Pentru a-l scrie, s-a retras timp de 18 luni, timp în care familia sa a acumulat datorii de peste 12 mii de dolari. La final însă avea 1300 de pagini de manuscris. Primul editor spaniol a vândut tot tirajul cărții în numai o săptămână, iar în următorii 30 de ani s-au vândut peste 25 de milioane de copii, cartea fiind tradusă în peste 30 de limbi.
Acțiunea se petrece în Macondo, un oraș inspirat de orașul său natal, Aracataca, iar saga cărții urmărește cinci generații descendente lui Jose Arcadio Buendia și ale soției lui, Ursula. Jose Arcadio Buendia este un personaj inspirat de caracterul bunicului lui García Márquez
Printre evenimentele ce se regăsesc în carte va apărea și ciuma de insomnie, fantome care îmbătrânesc, un preot care levitează când bea ciocolată caldă, o femeie care urcă în cer în timp ce spală rufele și o ploaie care durează patru ani, 11 săptămâni și două zile.
Activismul politic din viața lui Gabriel García Márquez
García Márquez a stat în exil mare parte din viața sa adultă, dar mare parte a acestui exil fiind auto impusă ca rezultat al furiei și frustrărilor acumulate din cauza violențelor prin care trecea țara sa. A fost un socialist pe viață și un prieten al lui Fidel Castro. A scris pentru La Prensa în Havana și a menținut întotdeauna legături personale cu partidul comunist din Columbia, chiar dacă nu s-a alăturat niciodată ca membru. Un ziar venezuelean l-a trimis în spatele Cortinei de fier din statele balcanice, unde a descoperit că oamenii din statele est-europene trăiau în teroare, departe de idealul vieții comuniste.
I s-au refuzat în mod repetat vizele turistice către Statele Unite din cauza înclinărilor sale de stânga și a fost criticat de activiști acasă pentru că nu s-a alăturat total partidului comunist. Prima sa vizită în SUA a fost rezultatul unei invitații a președintelui Bill Clinton la Martha’s Vineyard.
În 1975 dictatorul Augustin Pinochet a venit la putere în Chile, perioadă în care García Márquez a jurat că nu va mai scrie nimic până ce acesta nu va fi înlăturat. Pinochet a rămas la putere 17 ani, iar în 1981 García Márquez a realizat că în felul acesta îi permite dictatorului să-l cenzureze.
„Cronica unei morți anunțate” a fost publicată în 1981 și este o repovestire a unei crime oribile petrecută în orașul său, victimă fiind unul dintre prietenii lui din copilărie. Protagonistul, un tânăr căsătorit, pacifist și cu inima deschisă, fiul unui negustor bogat este terorizat până la moarte. Tot orașul știe ce se va întâmpla, însă nimeni nu poate, sau nu face nimic pentru a preveni asta, nici atunci când locuitorii știu că nu e vinovat de crima de care este acuzat.
În 1986 „Dragostea în vremea holerei” a fost publicat. Este o narațiune romantică ai cărei protagoniști sunt doi îndrăgostiți ce vreme de 50 de ani pierd legătura unul cu celălalt.
Holera din titlu se referă atât la boală, cât și la mânia dusă la extrem în timpul războiului.
Moartea și moștenirea lui Gabriel García Márquez
În 1999 Gabriel García Márquez este diagnosticat cu limfom, însă continuă să scrie până în 2004 când apar tot felul de recenzii la „Povestea târfelor mele triste”, carte interzisă în Iran. După această perioadă, faimosul scriitor columbian s-a afundat tot mai tare în demență și a murit în Mexico City pe data de 17 aprilie 2014.
Pe lângă lucrările sale excepționale, García Márquez a atras atenția lumii asupra scenei literare din America Latină, a înființat o școală internațională de film lângă Havana și o școală de jurnalism pe coasta Caraibelor. (life.ro)
