2021 a fost un an foarte prost pentru Cristian Ghinea. După ce, în 2020, a renunțat la mandatul de europarlamentar după doar un an și jumătate, fără a-și putea satisface latura arghirofilă a ființei sale, Ghinea se și vedea reluând construcția imperiului personal de 1.000 de ani de acolo de unde o lăsase în 2016. Ignorând principiile competenței atât de clamate de către propriul partid, Ghinea a ajuns, din nou, ministru al Fondurilor Europene, probabil pe principiul că toată viața a trăit din burse și granturi măiastru atrase pentru ONG-urile pentru care a lucrat sau pe care le-a deținut. Și părea că nimic nu-i va mai sta în cale, de data asta, până în 2024. Da’ i-a stat colegul Stelian Ion, a cărui demitere intempestivă a provocat destrămarea coaliției PNL-USR.
Lucrurile au picat extrem de prost pentru domnul Ghinea, căci avea planuri foarte mari cu PNRR-ul, pe care îl luase încă de la început pe persoană fizică. Închis în biroul de la minister, înconjurat numai de oameni de încredere, Ghinea a scris aproape de capul lui tot proiectul. Bine, nu l-a scris, l-a compilat, introducând cam ce reforme a vrut el, fără să le discute în prealabil nici în partid și nici în Guvern. De fiecare dată când își mai amintea Cîțu de el și-l întreba de ce una și de ce alta, Ghinea își lua mutra aia de om serios și responsabil și-i spunea că asta cere UE și că nu avem ce face, este obligatoriu. Așa au apărut condiții și prevederi, pompos numite reforme, despre care habar n-avea nimeni altcineva decât Cristian Ghinea și echipa lui restrânsă. De altfel, de nenumărate ori omul uita unde lucrează, spunând că ministerul său este unul al reformelor sau că PNRR înseamnă Planul Național de Reforme.
Miza lui Cristian Ghinea n-a fost, însă, realizarea unui program fezabil, care să și poată fi implementat până în 2026. Pe el l-a interesat, mult mai mult, ca birocrații înalți de la Bruxelles să-i observe eforturile, proactivitatea și modul în care știe să pună în aplicare, fără să crâcnească, orice idee, oricât de dăunătoare și de insuficient gândită ar fi ea. Proiectul lui Ghinea oricum nu se întindea până în 2026, când ar fi trebuit finalizat PNRR-ul, ci până în 2024, când cariera sa ar fi trebuit să urce brusc: ori prim-ministru în România, cu un puternic sprijin al administrației UE, ori, direct, comisar european magna cum laude.
Singurul tăcut din partid în zilele scandalului de la început de septembrie, Ghinea primise asigurări de la Cîțu că ruperea coaliției e doar o etapă trecătoare și că aceasta se va reface după congresul PNL. Ea era necesară doar pentru că era nevoie de niște sinecuri pentru sprijinitorii echipei câștigătoare, sinecuri care nu se puteau obține decât prin înlăturarea USR de la guvernare. Dar că, după congres, sinecurile puteau fi date înapoi, iar coaliția se putea reface. Asta, însă, doar dacă ar fi câștigat și Barna alegerile în USR, ceea ce nu s-a mai întâmplat, în ciuda tuturor eforturilor lui Ghinea.
Așa, Ghinea a pierdut și minister, și ocazia să stea în genunchi pe la Bruxelles, și a pierdut și partidul, pe care începuse să-l croiască după chipul și asemănarea lui. În ianuarie a lăsat impresia că se retrage din viața activă a USR, ca să supravegheze PNRR-ul, chipurile. În același timp, însă, căci nici nu prea avea ce supraveghea, a intensificat uneltirile șobolănești din partid și l-a adus pe Cioloș în pragul disperării, iar pe Barna în punctul de a reveni pe cai mari. Cu Cioloș la șefia USR, Ghinea știe că nu mai există nici o șansă de revenire a partidului la putere până în 2024. Cu Barna, însă, sau cu Drulă, o nouă coaliție a echipelor pierzătoare îi este oricând la îndemână, imediat ce Cîțu reușește să rupă alianța cu PSD. Cam astea sunt planurile mărețe ale închipuitului, un om care reușește să facă mai mult rău pentru a-și vedea scopurile atinse decât putea să facă USR pe vremea când nu era decât o gașcă bezmetică și urlătoare. (catavencii.ro)
