Flavius Bunoiu. Cred că, pe lângă alte motive, agresivitatea participanților la trafic contribuie din plin la tragediile tot mai dese petrecute pe drumurile din România. Cum este și cazul șocant al motociclistului care a aruncat cu casca într-un tânăr aflat pe o trotinetă electrică, acesta ajungând astfel să fie ucis sub roțile unei mașini care circula pe contrasens.

Am o istorisire personală cu privire la agresivitatea la volan. O povestesc ca să vedeți cât de ușor o pot lua lucrurile razna.

Eram captiv într-o coloană de mașini care se deplasa în pas de melc prin zona centrală a orașului. Un șofer care a încercat să depășească întreaga coloana de mașini staționate a constatat că nu mai poate avansa și, pur și simplu, a tras de volan ca să intre în fața mea, înapoi în coloană. A fost unul dintre momentele acelea, „dă-te la o parte, săracule”. Eu am fost luat prin surprindere, eram deja în mișcare ca să mă apropii de mașina din față, el a ezitat (probabil a sesizat diferența de vreo 30 000 de euro dintre mașinile noastre și nu a vrut să își izbească „bijuteria” de rabla mea), eu am mai înaintat un metru, el n-a mai avut loc să intre și a rămas pe contrasens, apostrofat de cei care veneau pe celălalt sens, cel blocat de el.

Pentru obrăznicia de a nu mă fi dat la o parte din calea lui, șoferul Mercedesului a început să reverse instantaneu asupra mea un potop de insulte colorate care făceau referire când la mama mea, când la virilitatea lui. Avusesem o zi grea și am simțit că nu am energia necesară și pentru conflictul acesta. Așa că am închis geamul de la mașină ca să nu-l mai aud, nu am mai privit spre el și am început să butonez radioul pentru a găsi o melodie pe care să o dau mai tare. Nu am apucat nici să schimb postul când o bubuitură puternică în geamul lateral al mașinii m-a făcut să mă feresc instinctiv. Faptul că l-am ignorat avusese efectul contrar celui urmărit de mine. Omul și-a ieșit pur și simplu din minți, coborâse din mașină și îmi lovea geamul cu pumnul, cu toată puterea, încercând să-l spargă. Se dădea un pas în spate, își lua avânt și se repezea ba cu pumnul în geam, ba cu piciorul în ușa pe care încerca apoi din răsputeri să o deschidă. Toate acestea în timp ce urla, cu fața desfigurată de furie, că mă omoară. La momentul acela nu știam că nu e atât de ușor să spargi geamul unei mașini. Perspectiva de a fi omorât (sau stâlcit în bătaie cel puțin) de matahala tatuată de care ma despărțeau doar câțiva milimetri de sticlă mi s-a părut destul de probabilă. Așa că am sunat la 112. Spre surpriza mea, operatorul mi-a comunicat sec că nu are o mașină în zonă și m-a direcționat să depun plângere la poliție dacă mă consider agresat. „Dacă”?

Realizând probabil că sun la poliție, agresorul mi-a mai tras un șut în portieră și o flegmă pe parbriz, s-a urcat în mașină, a întors cu frâna de mână printre restul mașinilor din trafic și a dispărut în trombă. Am tras mașina pe dreapta ca să-mi revin și ca să evaluez pagubele. Ocazie cu care am observat că întregul incident s-a produs fix sub două camere din sistemul de securitate și supraveghere mult lăudat al primăriei, conectat direct într-un video wall la Poliție.

M-am oprit direct acolo. Un polițist m-a luat în primire, a ascultat „drama” mea, apoi s-a chinuit să mă facă să renunț la plângere. Pe motiv că nu mi s-a întâmplat mare lucru, că astfel de lucruri se întâmplă zilnic, că el are nemaipomenit de multă treabă, etc. Când a văzut totuși că nu renunț, mi-a spus să revin peste 2 ore, pentru că are ceva urgent de terminat. M-am întors după exact două ore, cu plângerea redactată pe calculator și tipărită, ca să-i economisesc omului timpul. Moment în care a început să se răstească la mine și să-mi solicite să scriu plângerea de mână pentru că, probabil, asta e testul prin care petenții trebuie să treacă pentru a demonstra că își doresc cu adevărat să depună o plângere. Am dat semnalmentele șoferului agresiv, numărul de înmatriculare al mașinii, marca, modelul și culoarea acesteia, ora și minutul (exacte, după apelul la 112), am solicitat imaginile de pe camerele de luat vederi și am furnizat coordonatele exacte ale acestora, inclusiv fotografii cu ele. Între timp, polițistul a tastat numărul de înmatriculare furnizat de mine pe un calculator ce părea din generația 486 și m-a chemat să confirm că individul din poză era cel care mă agresase. Asta în timp ce acoperea jumătate din ecran cu o foaie A4, deh, GDPR din acela bun. Am zâmbit și am spus „nu, nu e acesta”, în reclamație era un tânăr, până în 30 de ani, atletic, ras în cap, tatuat. Din poză zâmbea un bătrânel îmbrăcat cu un sacou de pe vremea lui Brejnev, fără dinți în gură, care abia părea capabil să-și cumpere parizer la felie, darămite ditamai Mercedesul de ultima generație. 

Polițistul s-a răstit iarăși la mine cum că „asta e, pe el apare înregistrată mașina, nu mai avem ce face, puteți să depuneți plângerea, dar nu o să se întâmple nimic”. I-am precizat iarăși că nu retrag nicio plângere și m-am întors la masă să termin de scris. Enervat de situație, am scos telefonul, moment în care polițistul iarăși m-a certat, pentru că nu am voie să folosesc telefonul acolo. Dar l-am ignorat și am căutat pe Google, pe sub masă, numărul de înmatriculare personalizat al mașinii. Primul rezultat, profilul de Facebook al agresorului, o postare cu mașina căutată și mesajele prietenilor lui, probabil din momentul achiziționării. Pe baza numelui găsit am făcut o nouă căutare pe Google și l-am găsit pe acest CEO de bani gata la firma „lu’ tata și mama lui”, cu poză, adresă, număr de telefon și e-mail. „Evrika” am strigat eu (în sinea mea) și m-am dus victorios să-i arăt polițistului că și eu pot fi detectiv. Ghiciți ce s-a întâmplat? Exact, acesta a fost iarăși nervos și mi-a explicat că „nu așa se face, nu merge așa, trebuie să-l identificăm noi prin mijloace specifice”. Bine, am zis eu cu năduf, și tot eu am scris în plângere și coordonatele șoferului agresiv aflate prin „mijloacele mele lipsite de specificitate”.

Lunile au trecut una după alta, la un moment dat am primit un plic oficial în care mi s-a comunicat neînceperea urmăririi penale, pentru că nu există dovezi. Șoferul recalcitrant a declarat că, din contră, eu l-am agresat pe el. Iar imaginile de pe camerele de luat vederi nu există. În niciun moment nu am fost contactat sau solicitat pentru vreo lămurire sau vreo declarație. Din ce motiv nu au fost găsite imaginile, vă las pe voi să ghiciți.

Șoferul agresiv probabil este ușurat și încurajat că a scăpat atât de ușor. La fel de probabil, este doar o chestiune de timp până când va considera că trebuie să-i administreze o nouă lecție unui alt șofer și până când va găsi o portieră deblocată sau va reuși să spargă un geam. Un astfel de personaj este o veritabilă bombă, amorsată și aruncată în trafic printre potențiale victime.

Eu am cercetat câteva zile cum pot să îmi iau o armă de autoapărare. Nu mi-am luat, mă bazez în continuare pe calitatea geamurilor germane și pe salvatoarea opțiune a blocării portierelor mașinii în mod automat la plecarea de pe loc.

România conduce în topul european al numărului de morți și răniți în accidente rutiere, iar polițiștii fac campanii de PR cu șoferi trași pe dreapta la cafeluță și cu paturi de spital plimbate la Untold.

Flavius Bunoiu / Republica.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.