Știrea sfârșitului de an este, de departe, străpungerea sistemului defensiv al Parlamentului României. În noaptea de 26 spre 27 decembrie, mai degrabă spre zorii zilei de 27 decembrie, când țărișoara se pregătea să se arunce cu capul înainte într-o nouă sărbătoare, cea a Sfântului Ștefan, un irlandez rupt de beat a reușit ceea ce, cu o săptămână mai devreme, nu reușiseră zdruncinații din AUR: după ce a sărit gradul ce înconjoară Palatul Parlamentului, a parcurs imensul spațiu liber, a spart un geam și a pătruns în clădire nederanjat de nimeni, căutând un loc unde să-și pună capul și să-și deșerte mațele. Când, într-un târziu, a putut să-și descleșteze gura pentru a vorbi, onorabilul a explicat că ar fi confundat clădirea Parlamentului cu hotelul în care se cazase.
Fără să aibă habar, în fapt, ce a făcut, turistul bahic a urmat o bogată și îndelungată tradiție. De când Camera Deputaților și Senatul s-au mutat, în sfârșit, în clădirea comandată de Ceaușescu, Palatul Parlamentului a fost locul în care mulți au fost aleși ca să-și doarmă liniștiți somnul binemeritat după nopți agitate pierdute prin cârciumile Bucureștiului. Până la episodul somnolențelor repetate ale lui Mihai Goțiu, vedeam aproape săptămânal parlamentari moțăind în sălile de plen. Dacă nu mai vedem, nu înseamnă că parlamentarii nu mai dorm la serviciu, ci doar că accesul cameramanilor și al fotoreporterilor în respectivele săli a fost limitat în mod drastic, acum având acces doar la imaginile filmate de televiziunea cu circuit închis a Parlamentului.
Dar nu numai în Palatul Parlamentului au nimerit unii complet aiurea.
În 2004, un alt bețiv – local, totuși – a intrat în Palatul Cotroceni. A stat zece ani, în ciuda a două referendumuri de demitere, și, dacă nu ar fi simțit că nu se mai bucură de sprijinul celor care-i îndreptau cărările, poate că ar fi încercat să mai stea. După el, tot în Palatul Cotroceni a intrat unul care credea că acolo e sediul unei agenții de turism. Îl prind și pe ăsta zece ani la locul intrării prin efracție, cu mențiunea că el a reușit să diversifice activitatea companiei, pe lângă agenția de turism înființând și o federație de golf pe schiuri, un sport relativ nou, dar cu perspective promițătoare.
În Palatul Victoria intră – nu noaptea, ci în miezul zilei –, de 32 de ani, tot felul de indivizi, surprinși și ei, asemeni irlandezului, că sunt acolo. Unii confundă clădirea respectivă cu sediul propriei afaceri și, poate, au dreptate, căci pleacă de acolo milionari. Alții ajung acolo pentru că așa li se ordonă, ei fiind doar buni executanți ai ordinelor și atât.
Când se umple Palatul Victoria, restul năuciților sunt trimiși prin ministere, în urma unor loterii de partid. Când se trezesc din mahmureală și-și dau seama că au nimerit complet aiurea e deja prea târziu: au secretare, secretari de stat, mașină la scară și comisioane pe care trebuie să le încaseze, ca să nu-i supere pe oamenii ăia.
Sunt atât de puțini cei care nu sparg, cumva, geamurile instituțiilor în care intră fără a avea vreun merit și fără a ști ce au de făcut acolo, încât e de mirare că penetrarea prin efracție a Parlamentului mai este o știre. Adevărata știre este, de fapt, că pe irlandez l-au dibuit și evacuat în doar câteva ore. Semn că se poate, deși, de obicei, în celelalte cazuri flagrante este nevoie de cam patru ani. (sursa)
autor – Patrick Andre De Hillerin
