Întrebat despre semnalele BNR și despre faptul că economia nu merge așa de bine cum spune guvernul, premierul Cîțu a răspuns că vede cifre interesante și anume faptul că 1% din angajați, adică 50.000 de persoane, au salarii de peste 3.000 de euro. „România nu mai e o țară cu salarii mici”, declară premierul.
Așa să fie? A încetat România să mai fie țara muncii ieftine? Cu o floare nu se face primăvară – asta pare să uite premierul României – scrie Victoria Stoiciu în Libertatea.
Aproape 1 din 3 angajați este plătit la nivel minim
La finalul anului 2020, România avea 1,6 milioane de contracte pe salariul minim, conform datelor Inspecției Muncii. Adică în jur de 30% din totalul contractelor active. Nici o țară europeană nu are atât de mulți salariați plătiți cu salariul minim pe economie. Suntem de departe țara cu cel mai mare număr de salariați plătiți la nivelul salariului minim din UE.
Potrivit unui studiu FES-Syndex majoritatea țărilor vecine au sub 10% din salariați remunerați la nivel minim.
Mai grav, numărul angajaților pe salariul minim a crescut constant – numărul contractelor de muncă plătite pe salariul minim era în 2020 de 5 ori mai mare față de 2011.
Câștigătorii tranziției
În loc să fie o excepție dureroasă, munca ieftină și prost plătită ia amploare și se extinde, aidoma unui cancer care se răspândește în toate părțile corpului.
Dar toată această masă a angajaților pe salariul minim, care trăiește cu chiu, cu vai de la o lună la alta, pălește în fața celor 1% care câștigă 3.000 de euro pe lună. Pentru premierul Cîțu, faptul că 1% câștigă foarte bine face ca România să nu mai fie o țară cu salarii mici. În matematica politică a prim-ministrului, 50.000 e mai mult decât 1,6 milioane.
Asta a fost guvernul Cîțu de la bun început – un guvern al celor 1%.
Un guvern al câștigătorilor tranziției, al celor cu venituri și averi mari, care își permit educație privată și sănătate privată, drept pentru care educația și sănătatea publică nu reprezintă o prioritate și nu se mai cade să se facă investiții în aceste domenii fără rezultate (sic!).
Și drept pentru care s-a făcut încă un pas către privatizarea sănătății, prin introducerea coplății pentru serviciile spitalicești. Dar nu contează, cei 1% nu sunt atinși de distrugerea sănătății publice.
Un optimism justificat: pentru cei 1%
Am fost în mod constant învrăjbiți unii împotriva altora – angajați împotriva asistaților social și a pensionarilor, angajați din privat împotriva bugetarilor, totul pentru a disimula adevărata prăpastie care e între ei, cei 1% care concentrează privilegiile și restul de 99% care plătesc pentru privilegiile lor.
Restul de 99% care sunt reduși la statutul de forță de muncă ieftină și contribuabili la buget, lipsiți de demnitate și de drepturi și pe care acum premierul Cîțu nici măcar nu îi mai vede. Ei nu mai există. Au devenit invizibili. România e țara salariilor mari ale celor 1%.
Din perspectiva celor 1% pe care îi reprezintă, optimismul premierului Cîțu și indiferența în fața știrilor economice proaste, cum e creșterea inflației, sunt perfect justificate. Pentru cei 1%, nu există vești economice proaste – cel mult, există vești proaste temporare. Spre exemplu, în doar 9 luni de pandemie, cei o mie de miliardari ai planetei și-au recuperat pierderile de avere provocate de pandemie, conform organizației Oxfam.
Celor mai săraci oameni de pe planetă le vor trebui mai mult de 10 ani pentru a-și reveni de pe urma efectelor negative provocate de pandemie.
Atunci când îi reprezinți doar pe cei 1%, cum face Cîțu, nimic, niciodată nu poate merge prost din punct de vedere economic. Singura veste proastă în acest caz e doar funcționarea cu adevărat a democrației, pentru că abia asta ar însemna ca guvernarea să ia în calcul și interesele celor 99%.
Victoria Stoiciu / Libertatea.ro
