Costi Rogozanu: Și după moartea Regelui Mihai, și după moartea Reginei Elisabeta a II-a avem un set de reacții identice în spațiul public românesc: un amestec de nostalgie după o imaginară „demnitate monarhică”, o apreciere fără margini a serviciului modest și vital prestat de un rege sau o regină etc. E nevoie ca de aer, zic eu, și de un punct de vedere indiferent-monarhist sau anti-aristocratic. Nu înainte de un respectuos „Să-i fie țărâna ușoară”.
Eram într-o excursie prin Madrid și o localnică-ghid ne arată la un moment dat palatul regal și ne spune: ”ăsta e un palat făcut de poporul spaniol, dar locuit de o familie care ar trebui să plece de acolo”. Mi-a plăcut nonșalanța cu care își afișa încrederea republicană și ironia cu care privea toată treaba cu regalitatea (bine, nici nu era greu cu un rege atât de controversat precum Juan Carlos).
Nu a fost singura, am întâlnit sau văzut/citit mulți trăitori în monarhii care priveau cu indiferență și dispreț toată afacerea cu regalitatea, ca pe încă o problemă în plus.
Treaba cu sângele albastru e destul de clară pentru mine și pentru ceea ce se cheamă ”cetățeni care cred în republică”: oamenii trebuie să fie confirmați, aleși, susținuți în spații democratice ca să poată conduce, asta cred, asta e, nu-mi place evoluția unei societăți prin ”moștenitori”, nici de proprietăți, nici de demnități.
În România au loc periodic izbucniri de „regalism”
Această cultură mi-am format-o inclusiv sub influență britanică. Numai că în loc să mă umplu de fiori regali, mă umpleam în adolescență de fiori punk-iști, cu un ”God save the Queen”, Sex Pistols, la un volum onorabil. Iar atitudinea mea, și sunt convins că a unui mare număr de oameni mirați de isteria regalistă a presei românești, bate fix în direcția declarației unuia dintre membrii Sex Pistols, de după moartea reginei: ”Cântecul nostru era despre situația politică, despre cerința de a asculta de o monarhie în care nu cred”. În rest, e normală părerea de rău după stingerea unei persoane, adaugă John Lydon.
În România au loc periodic izbucniri de ”regalism”, în general generate de o fascinație generală pentru praznic mediatic, dar și de dorința unor pături sociale (clasă de mijloc și ceva burghezie ”cu bani proaspeți”) de a-și spoi inconsistența cu un soi de cod al eleganței și tradiției, așa cum au învățat ei din serialele cu prinți și regine.
„Bunicuța” imperiului colonialist
Și uite așa, chiar și figuri ne-regale precum Margaret Thatcher au un aer regal, în timp ce pentru tradiția muncitorească engleză Thatcher e doar un dezastros și cinic lider. Elisabeta a II-a este privită ca o bunicuță blândă a Terrei. O ”supusă” britanică a fost întrebată de un reporter american ce simte după moartea reginei și, surpriză, respectiva a spus că transmite condoleanțe familiei, dar pentru mulți pământeni regina reprezintă și trecut colonialist al unui imperiu fără scrupule, și momente întunecate, nu doar o bătrinică întruchipând binele.
În România și în alte zone unde regina a fost doar un construct mediatic, fără înțelegere politică adiacentă, o astfel de intervenție înseamnă barbarie și decadență. Pentru mine înseamnă evoluție și educație.
Ne-am uitat la liderii vestici fără spirit critic
De unde dragostea pentru regină sau pentru Thatcher, Reagan și alții? Românii au consumat în secret în anii ‘80 cea mai fantezistă și zaharisită formă de Vest. A fost un efect direct al izolaționismului dur din acei ani, unul care nu s-a manifestat în Iugoslavia sau Ungaria.
Fără spirit critic, fără nimic, cu intelectuali în frunte, după anii 90 a continuat cultul intim al ultimului deceniu comunist, cultul vestului și al interbelicului (altfel, plin de bube fasciste) care a ținut loc de orice: de educație, de demnitate, de șlefuire a personalității.
În anii din urmă, când au văzut fanii echipei FC Liverpool cum se bucurau la moartea lui Margaret Thatcher, analiștii noștri au clătinat din bărbie gânditori. Se mirau pentru că nu știu conflictele și luptele sociale din vest, nu înțeleg transformările ultimului secol, pentru ei vestul era o vitrină cu blugi, iar trecutul propriu era plin de regine și prințese îmbrăcate în ii.
Cum sunt astfel de personaje transformate ideologic? Tocmai ascult o comentatoare pe un postul de știri public franțuzesc. Explică pasionat cât de neutră și non-conflictuală era regina. Rolul strict ceremonial și neutralitatea sunt și ele niște mituri. Casa regală reprezintă o formă de conservatorism și are ”valori” ascunse în dulap care din când în când sunt reamintite publicului: ba un scandal de rasism, ba un scandal sexual (vezi implicarea lui Andrew, al doilea fiu al reginei, în scandalul Epstein), ba scandaluri ”de business” legate de întâii proprietari ai țării.
Citeşte întreaga ştire: Câte miliarde de oameni nu „s-ar sacrifica” precum regii?
