Doru Bușcu: S-au înecat atît de mulți turiști pe Litoral, încît ar trebui introdus înotul ca materie obligatorie la bacalaureat. În realitate, cifrele nu sînt diferite față de alți ani, ci doar amplificate de lipsa cruntă de subiecte a sezonului mediatic de vară. Românii mor la fel de constant și cu aceeași ușurință, fiindcă pe șosele, în supermarket, pe munte sau la plajă ei practică, neîntrerupt, sportul extrem al nepăsării. Iar nepăsarea e cel mai apropiat prieten al morții. Somnul de veci începe mereu cu moțăiala minții, cu acel „Arde-o, Costele, dă-i blană, că ne grăbim“ și cu „Ce dacă-s valuri? N-am venit la mare să stau pe mal“.
Turiștii care acum sînt tați, frați, neveste, cumnați și peste cîteva minute ajung cadavre trăiesc ignoranța la maximum, se folosesc de ea ca de stupefiante, o trag pe nas, o beau și o fumează. Conduc, mănîncă, toarnă în ei alcool și se aruncă în apă sub influența acestui drog, fabricat la școală, în familie și, mai ales, pe Internet.
Turismul românesc are imboldul sinuciderii în masă. Mulțimile se organizează cu scopul de a traversa obstacole mortale, ca turmele de antilope Gnu, care traversează an de an rîul unde așteaptă crocodilii. În marile aglomerații, toate lipsite de sens și de judecată, urmează să moară indivizi, dar asta nu contează, fiindcă ceilalți, cei mulți, salvați de statistică, vor trăi cu intensitate crescută experiența grătarului și berii, a vitezei și a băii periculoase. Ce de povești, bune de pus pe Facebook! Ce de imagini, ce de aventuri! Și altfel merge șprițul seara, la terasă, cînd poți evoca cele două corpuri vinete, umflate de apă, tată și fiu, pentru care SMURD-ul a ajuns prea tîrziu. Au murit întotdeauna alții, cîțiva, nouă n-are cum să ni se întîmple, chiar dacă nu știm să înotăm.
Am crescut într-un orășel de pe malul Dunării, unde apa era, în anii comunismului, principala sursă de viață și de moarte. Cum magazinele erau goale, toată lumea pescuia și toată lumea mînca pește. Uneori mă așteptam să-mi crească branhii și solzi. Dar Dunărea se hrănea la rîndul ei cu oameni. Toată copilăria am auzit strigătele disperate ale femeilor care-și chemau pe nume copiii și bărbații înecați în Dunăre. În fiecare vară, uneori și iarna, apa înghițea oameni. Valuri, curenți de suprafață, anafoare – fluviul avea mereu la îndemînă o combinație mortală. Dar și atunci, ca și acum, oamenii alungau, cumva, din minte posibilitatea catastrofei. Și continuau să moară înecați, să-și vadă părinții vineți și umflați, să-și strige de pe mal copiii duși la fund pentru totdeauna.
Cu toate că sărăcia era atunci cauza imprudenței și-i împingea pe oameni spre fatalism, exista o formă de rațiune. Ca să-și ferească copiii de moarte, părinții îi învățau să înoate la vîrsta la cere începeau să meargă. Știau că nu-i pot opri să intre în apă cînd ei sînt duși la muncă, așa că se străduiau să le dea o șansă în plus. Apoi, erau reguli și proceduri: niciodată nu intrai în apă singur, treceai Dunărea doar însoțit de încă doi și doar prin vadurile calme, știai ce să faci într-un anafor și în cazul în care un tovarăș dădea semne că se îneacă. Toate astea n-au oprit pierderile. Copiii au continuat să se înece, dar mai rar. O măsură primitivă – avînd însă logica ei – arăta că se pot salva vieți.
Logica e ceea ce lipsește azi din industria turismului. Lipsesc, adică, tratamentul preventiv, educația, amenajările, fondurile, regulile. Dacă în lunile de vară se fac reguli de fier pentru șosele, munți și plaje, dacă ele sînt întărite de amenajări, personal pregătit și legislație puternică, vor fi mai puțini morți de numărat. Oamenilor nu li se spune nimic, nu li se pun bariere, nu li se arată panouri cu accidente și înecați, nici măcar nu li se transmite în difuzoare interdicția de a se scălda pe furtună. Sigur, ar fi util ca înotul să devină materie școlară sau măcar să existe cursuri de vară pe Litoral și instructori de înot așa cum sînt la munte instructori de schi. Ar fi inteligent ca ministerele Educației, Turismului și Sportului să organizeze campanii în favoarea înotului folosind trecerea pe care tinerii campioni ai României (David Popovici, Robert Glință, Vlad Stancu) o au la public. Ar trebui să existe acest strop de logică, căci Guvernul însuși e gata să se înece. Dar nu există.
Turiștii vor rămîne, așadar, la cheremul curenților RIP, al capcanelor montane, al șoselelor aglomerate și al propriei inconștiențe. Drogul nepăsării rămîne lider pe piața înmormîntărilor de vară. Să-i spunem, pînă una-alta, cocaina prostului. (catavencii.ro)
