În luările mele de cuvânt de la tribuna Parlamentului am tot vorbit despre problemele și distorsiunile grave existente în economia românească, despre abuzul de poziție dominantă și concurența neloială pe care marile corporații internaționale o manifestă în România, dar și despre nevoia unor măsuri cu un grad ridicat de patriotism economic. În continuarea acestor demersuri, astăzi, aș dori să vă vorbesc despre optimizarea fiscală, însă nu despre optimizarea fiscală a companiilor multinaționale practicată la scară largă, cât mai degrabă despre optimizarea fiscală a statului român. La ce mă refer?
Conform teoriei economice, prin optimizare fiscală se au în vedere acele procedee sau mecanisme contabile și juridice prin care o companie reușește să achite cât mai puține taxe, impozite și contribuții sociale statului. Cei care o practică spun că aceasta reprezintă o metodă legală de a reduce în mod inteligent sau chiar de a anula anumite taxe sau scheme de impozitare. Cei mai cinici numesc optimizarea fiscală ca fiind „evaziunea fiscală legală”: chiar dacă îndoielnică din punct de vedere moral, ea este permisă de lege și tolerată de autoritățile statului care fie nu pot, fie nu vor să intervină.
Dacă evaziunea fiscală reprezintă un ansamblu de fapte săvârșite cu rea intenție, în scopul reducerii bazei de impozitare, prin indeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea obligațiilor fiscale, prin ”optimizarea” fiscală, firmele reușesc ocolirea legilor și neplata taxelor și impozitelor prin găsirea unor portițe legale. În practică însă, limita dintre licit și ilicit, respectiv dintre tehnicile de optimizare fiscală și cele de evaziune fiscală, este foarte greu de trasat, iar riscul de a trece în sfera ilicitului este cu atât mai pregnant cu cât vom lua în considerare dinamica și inconsecvența legislației românești.
Dincolo de teorie, până la urmă, optimizarea fiscală este o formă gravă de practică anti-concurențială și o discriminare a cetățenilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM). Este anti-concurențială pentru că firmele mari își creează un avantaj imens plătind taxe și impozite foarte mici, uneori egale cu zero. Este discriminatorie pentru că cei care nu dispun nici de banii necesari, nici de suportul marilor corporații, chiar dacă ar dori, nu pot practica minimizarea fiscală.
Fie că vorbim despre „optimizarea” fiscală a costurilor cu forță de muncă (mulți angajații sunt plătiți la nivelul salariului minim pe cartea de muncă dar mai primesc în paralel beneficii bănești nefiscalizate din partea angajatorilor sau sunt externalizați pe contracte de colaborare de tip PFA / microîntreprindere pentru reducerea impozitelor și contribuțiilor sociale plătite), fie că vorbim despre reducerea artificială și externalizarea profitului și a capitalului prin mecanisme contabile în țările de origine ale conglomeratelor multinaționale sau în paradisuri fiscale, există mai multe practici fiscale care afectează negativ bugetul public, deci, bunăstarea noastră a tuturor. Statul român poate și trebuie să intervină în economie pentru a corecta aceste practici incorecte.
Este absolut necesară, așadar, trecerea la „optimizarea” fiscală a statului român. Bugetul public nu își mai permite să piardă bani prin aceste artificii. Pe lângă mai bună colectare a taxelor prin combaterea evaziunii fiscale, statul poate să penalizeze firmele pentru toate practicile de ”optimizare” ca monopol, abuz de putere dominantă și acțiuni sau omisiuni înșelătoare.
Tot pentru optimizarea încasărilor la bugetul de stat, consider că introducerea – în sfârșit – a impozitării plusvalorii acolo unde se produce, adică în România trebuie să devină obligatorie. Iar pentru a simplifica lucrurile și a le face cât se poate de transparente, soluția cea mai la îndemână este introducerea unei cote minime de impozitare, indiferent de nivelul cheltuielilor deductibile fiscal în totalul cifrei de afaceri. PSD a propsu deja taxa de solidaritate, adică impozitarea cu 1% a cifrei de afaceri pentru toate acele companii – aproape toate corporații multinaționale – care plătesc un impozit pe profit mai mic decât echivalentul a 1% pe cifra de afaceri! Așa cum orice IMM poate să achite 1% impozit pe venit și marile companii trebuie să plătească măcar tot atât. Este o politică și o bună practică europeană care trebuie introdusă și în România. La nivelul Uniunii Europene încă din septembrie anul trecut se aplică o astfel de taxă de solidaritate și mi se pare normal și firesc ca ea să existe și în România.
Dacă vrem să avem o economie funcțională, statul român trebuie să lupte împotriva evaziunii fiscale și a ”optimizărilor” fiscale de tot felul ale companiilor, la fel cum trebuie să ia măsuri urgente pentru a crește veniturile la bugetul public.
Declarație politică, Camera Deputaților, 17.05.2023 (sursa)
