Patrick Andre De Hillerin: De când a început războiul din Ucraina, Europa a descoperit, cu oareșce stupoare, că ar exista un tip de gaze despre care n-a prea auzit nimic: gazul natural lichefiat (GNL), sau Liquified Natural Gas în varianta sa anglo-americană. Brusc, un întreg continent, de un analfabetism funcțional ridicat la rang de virtute, și-a dat seama că habar n-are pe ce lume trăiește. N-avea în februarie 2022 și, în mare parte, n-are nici acum. Asta, deși s-a umplut lumea, peste noapte, de specialiști în GNL. România nu este vreo excepție de la tendințe, iar aici, ca de obicei, găsim cel mai mare număr de experți în GNL pe cap de locuitor. Experți fiind, aceștia nu mai simt nevoia să se documenteze, ci, așa cum le stă bine, doar emit păreri și aruncă în piață informații care, de cele mai multe ori, nu au legătură cu nimic. Cu realitatea având legătură cel mai puțin.
Gazele naturale lichefiate, însă, sunt departe de a fi niște gaze noi, descoperite de câțiva ani de către oamenii de știință din Marea Britanie (sau SUA sau de unde vreți dumneavoastră). Gazele naturale lichefiate nu sunt altceva decât aceleași gaze naturale folosite și până acum. Singura diferență constă în modul în care aceste gaze sunt prelucrate pentru a fi transportate.
Gazele naturale folosite pentru încălzirea locuințelor, în industrie etc. sunt, de fapt, metan. Pentru a fi transportat prin conducte terestre sau submarine, metanul este comprimat într-un raport de 1:1,2 sau 1:1,4. Pentru a fi transportat pe apă, în tancuri de GNL, metanul este lichefiat la temperatura de -161 grade Celsius. Asta îi reduce volumul de 600 de ori. Descărcat din vapoare, GNL-ul este regazeificat, recăpătându-și volumul inițial și putând fi transportat mai departe, pe continent, prin conductele terestre.
Cum gazul natural lichefiat este totuna cu gazul natural, prețul de pornire este același. Dar se mai adaugă pe parcurs prețul transportului. În cazul GNL-ului, la costul de transport se adaugă costurile cu lichefierea și regazeificarea. Așadar, la prețul gazelor naturale, în cazul celor importate prin conducte se mai adaugă doar costul tranzitării conductei, în timp ce la cel importat sub formă lichefiată se adaugă costurile operațiunilor specifice plus costul transportului maritim și, ulterior, costul transportului prin conducte sub formă gazoasă.
GNL-ul se exportă și implicit importă din anii ’60 ai secolului trecut. Pentru a putea transporta GNL ai nevoie, în primul rând, de terminale în care acesta să fie lichefiat și de terminale în care să fie regazeificat, precum și de vase speciale pentru transport.
La începutul războiului din Ucraina, Germania, de exemplu, care se baza pe gazul importat din Rusia prin conducte terestre și submarine, nu avea nici măcar un singur terminal de GNL. Nici România nu are vreun terminal GNL, neputând importa direct GNL, cum nici Germania nu o poate face încă. GNL-ul importat de către Germania trece, în acest moment, prin terminalele din Spania și Franța, după care o ia ușurel prin conducte. Cea mai bună șansă a României de a avea acces la GNL ar fi să revină în proiectul unui terminal grecesc, din care companiile românești de stat s-au retras atunci când a venit Virgil Popescu ministru. Dar, na, cine s-ar fi gândit că e nevoie de astfel de investiții pentru a scăpa de dependența de gazul rusesc? Iar dacă Merkel a refuzat să o facă, de ce ar fi făcut-o filogermanii meschini de pe la noi, care, ca să-și justifice incompetența și lipsa de viziune, ar fi capabili să spună că GNL-ul e inutil pentru populație, care nu poate investi în dotările necesare pentru a folosi GNL-ul la centralele de apartament. (Catavencii.ro)
