Vasile Ernu: Ultimele trei luni am fost plecat prin țară, unde am văzut cu ce se confruntă România la firul ierbii. La un moment dat, un grup de politicieni români m-au întrebat: care e problema cea mai mare cu care se confruntă țara? Am spus fără a sta pe gânduri: emigrația.
Emigrația, acolo se află esența tuturor problemelor noastre. Dacă înțelegem cauzele acestui fenomen, înțelegem și problemele majore cu care se confruntă România. Dacă aș face un program politic de urgență, de aici aș porni. Dar să o luam pe rând.
Noi, cei care am emigrat, am pierdut definitiv – mi-a zis acum 12 ani unul dintre intelectualii pe care-i respect și care a fugit din țară prin anii ‘80.
Atunci nu am înțeles. Ceva mai târziu, am început ceva să pricep. Am enorm de mulți oameni apropiați, rude, familie, prieteni plecați în peste 20 de țări. Diverse categorii sociale.
După ultimele luni de umblat prin țară pot spune că migrația în masă mi se pare cea mai mare problemă actuală a țării. Firește, ea are niște cauze și ele ar trebui soluționate, ca să fie stopat fenomenul.
Dar atâtea traume și tragedii legate de acest fenomen eu nu am mai întâlnit. De la oameni bogați la clasa de mijloc și până la talpa țării: un lung șir de tragedii legate de această fugă, exil, emigrație.
Nu e nimic de judecat, ci doar de înțeles și căutat soluții. Dar fenomenul e încă în desfășurare la cote maxime, iar multe traume și răni imense se vor vedea abia peste o generație.
De la „elitele prădătoare” la „săracii flămânzi”
Emigrația are trei stâlpi: elitele prădătoare, clasa de mijloc pragmatică și săracii flămânzi. Elitele sunt prădătoare și trădătoare prin natura poziției lor: au instrumentele necesare de a prăda și monopoliza pozițiile și resursele și mai ales instrumentele de a trăda. Animale de pradă. De aceea aveam nevoie de stat, instituții, legi, mecanisme economice care să țină în frâu această tendință.
În perioadele de criză sunt primele care trădează – sau cum se spune acum – au cea mai mare „mobilitate”.
Cum bine observă vecinul bulgar, politologul Ivan Krastev: „Noile elite au devenit arogante pentru că nu numai că au mobilitate, dar deseori refuză să se vadă ca parte a societății. În vremuri de criză, ei nu conduc comunitatea, ci o părăsesc”.
Cine au fost cei care au părăsit primii Ucraina? În ordinea averilor: oligarhii, oamenii cu resurse și tot așa în jos.
Din Rusia cine a creat „noua emigrație”? O clasă privilegiată financiar care-și permite „mobilitatea”.
Din experiența mea, adolescenții sunt indicatori perfecți pentru a defini realitatea: sunt cei care simt bine și spun direct ceea ce simt. Sunt opusul copiilor, dar și al maturilor. Au simțurile formate, nu mai sunt copii, dar nici nu au atrofiat și compromis simțul adevărului – nu negociază. Ei spun ceea ce gândesc: adevărul și dreptatea la ei funcționează încă. Ei sunt un indicator bun. Am mai spus, dar repet.
Am discutat de nenumărate ori această problemă cu ei. Pe trei categorii de licee: cei din clasele foarte bogate (copiii de milionari), cei din clasele sociale de mijloc – clasa de mijloc – și copiii cei mulți din zonele sărace.
Toți vor să plece afară. Aceasta este proiecția lor de viitor. O proiecție care este legată nu de țara de origine, ci de o imagine utopică a unui „afară” ideal. Viitorul lor este legat de plecare, de părăsirea țării. Adică, cei care reprezintă ziua de mâine își văd ziua de mâine în exterior, nu în țară. Aceasta este o chestiune tare sensibilă.
De ce vor să plece cei bogați?
Dar fiecare clasă socială are motive diferite.
Cei foarte bogați: la ei e problema de statut. Ei sunt „noua aristocrație” – așa se percep – iar țara lor, România, nu se ridică la nivelul lor de statut. Pentru statutul lor există Londra, New York, Paris, Berlin.
Care este ideea centrală? România nu a reușit să-și construiască o imagine, un statut, o poveste, o ideologie, un sistem valoric – ceva care să-i țină.
România, în imaginarul lor, este țara pentru iobagi – o țară inferioară. Chiar dacă banii vin de aici, nu e suficient pentru a-i reține. Simplu: această țară este moșia lor, lucrează pentru ei, dar nu se ridică la nivelul lor – ei nu fac parte din această țară, societate. Și o părăsesc.
Prestigiul e o chestiune importantă – are la bază în primul rând împăcarea cu sine și cu locul din care vii: cu părinții, prietenii, bunicii etc. De 30 de ani se duce o propagandă teribilă în care „ura de sine” și rușinea „de ce ești”, în care ți se prezintă că tot ce e local, tot trecutul tău, este un soi de poziție de „om inferior” .
Firește există și fantasma naționalistă nițel cam primitivă: de dragoste excesivă. O altă marotă. Însă „ura de sine” domină exclusivist media, elitele de tot felul. Toți vor programul „schimbarea mentalității”, „civilizare”, „o țară ca afară” etc. Dar nimeni nu ar vrea să lupte cu sărăcia și să producă un sistem cu educație și sănătate universale, gratuite și decente. Noi luptăm cu săracii. Și vrem doar să le „schimbăm creierul-mentalitatea”. Nu se poate.
În realitate avem nevoie de o percepție reală și o estimare realistă a noastră: cu binele și relele noastre – nu suntem nici mai buni, nici mai răi. E nevoie fundamentală de o împăcare de sine cu țara, locul, cultura din care vii – dar nu în sensul naționalist de secolul XIX – nu mai merge. Pe ura de sine nu poți construi nimic. Atenție: această ură și neîmpăcare te urmărește și afară, în emigrație!
Prestigiul de țară, care pornește de la împăcarea de sine, are nevoie de o minimă speranță: care de obicei ține de o construcție proiectivă socială. Nu suntem primii și nici ultimii care trecem prin astfel de crize. Ne lipsește, din păcate, clasa politică și ceva elită reflexivă.
Problema copiilor din clasa de mijloc
Al doilea grup: clasa de mijloc. Pentru copiii din clasa de mijloc lucrurile sunt legate de o abordare pragmatică aplicată. Mai întâi, nevoia de o școală care să le ofere o meserie supercalificată pe piața muncii: medicină & IT domină. Și asta se poate doar afară.
Și doi: de ce nu se întorc după școală? Pentru că o carieră pe meserie se poate face doar afară. De ce? Aici totul este deja ocupat de alte „specii”.
Citesc în presă: „Nu mai puțin de 80% dintre absolvenții clasei a XII-a de la Colegiul I.L. Caragiale din Capitală din acest an au cerut recomandări de la conducerea instituției de învățământ pentru a pleca la studii în afara țării” – spune directoarea colegiului. «Dar de ce plecați?» . «Nu e nevoie de mine aici»”, este concluzia.
Ei percep bine două lucruri: țara și-a distrus ascensoarele sociale reale – școala și cariera pe specialitate prin forțe reale, nu externe (relații, clanuri, familii, partide) – și că țara este sub ocupație de o „elită prădătoare”, care folosește țara ca pe o firmă proprie, ca pe o moșie.
Mai simplu: această țară nu este pentru ei, nu le oferă educație și carieră și nu este țara lor care să-i reprezinte. Ideologia lor pragmatică: ubi bene, ibi patria. Această cea mai educată pătură socială pleacă în masă – ei sunt crescuți de mici, educați intensiv, gata pentru export. Părinții și clasa socială din care fac parte dă tonul.
Perspectiva salariului minim pe economie
Vine a treia categorie: cei foarte săraci cu salariile minime pe economie. Acești copii visează să plece primii. De ce? Frigiderul e gol și presiunea socială e mare. E problemă imensă a sărăciei: din salariul minim pe economie nu se poate trăi. Visul lor e să aibă un job care să-i scoată din sărăcie.
Chiar dacă nu vor ieși niciodată din sărăcie, vor schimba sărăcia de aici cu una din Italia sau Anglia, e un salt important pentru ei: un sentiment al ieșirii din sărăcie. Ei pleacă primii, pentru că ei sunt flămânzi.
Ei se regăsesc în țara din care pleacă, dar nu pot rămâne, pentru că nu au acces la un job decent.
Acestea nu sunt neapărat realități, ci percepții. Cert este că dintre tineri mai nimeni nu se mai regăsește aici.
Astea ar fi cele trei direcții de lucru. Migrația ascunde aceste trei mari teme, probleme majore, ale societății românești: prestigiul de țară, ascensoarele sociale de bază (educație, acces la job, infrastructură minimă decentă), un job plătit decent, care să asigure o viață stabilă.
Dacă nu rezolvăm cele trei direcții centrale (eu cred că țara își permite să le rezolve), România va deveni țara „noilor nomazi”. Exportăm bușteni și oameni.
Există însă un grup mare care nu-și permite să plece. Cei care nu-și permit să plece sunt cei care țin țesătura aceasta socială a țării. Și, da, există o „elită rămasă”, dar ea mereu amintește că nu face parte din această societate și cu siguranță nu reprezintă interesele păturii sociale, „care nu poate pleca”.
Și țara e firesc să arate ca o „corabie în derivă”. „Vrem o țară ca afară” a devenit „Vrem afară” – poate va sosi și vremea lui: „Să revenim acasă”? Dar care casă?
Migrația este, așadar, cea mai mare problemă, căci o țară din care oamenii pleacă în masă de atât timp nu poate fi numită țară, ba chiar încetează încet-încet să mai fie o țară. Eu cred însă că această problemă poate fi încă rezolvată. Până nu va fi prea târziu. (Libertatea.ro)
