Dacă citiți literatura mare a secolului XIX, mai ales literatura engleză, rusă şi franceză, observați o chestiune care șochează azi: păturile cele mai sărace, adică peste 90% a populației, muncesc cel mai mult şi trăiesc cel mai sărac. Muncesc cot la cot: tată, mamă, copil de 8 ani pe glie sau în fabrică câte 16 ore pe zi. Nu exagerez. Şi rezultatul: sărăcie lucie. Ideea de drepturi sociale, politice şi economice nu exista.
Când muncitorii englezi au început primele lor proteste nu au cerut acces la educaţie şi sănătate, la odihnă şi viaţă decentă. Ar fi fost linşaţi. Ştiţi ce au cerut? Au cerut ca ai lor copii minori să meargă la şcoală? Parlamentarii britanici ar fi fost şocaţi. Nu. Ei au cerut mai puţine ore de muncă pentru copiii lor fragili, deoarece aceștia mureau pe capete în fabrici şi uzine. Cerinţele lor au fost foarte greu auzite după ce s-a scurs multă sudoare şi mult sânge.
Reamintesc pentru cei care au uitat sau sunt ignoranţi: “În 1834, Parlamentul britanic, prin Factory Act, a reglementat munca copiilor stabilind că cei între 6 și 13 ani urmau să muncească săptămânal 48 de ore, iar cei între 14 și 18 ani, 69 de ore, în timp ce Franța va stabili că ziua de lucru a copiilor nu trebuia să depășească 12 ore. Totuși aceste reglementări vor fi de cele mai multe ori ignorate pentru că în acestea nu se prevedeau sancțiuni și pedepse pentru cei care nu le respectau”. Şi asta a durat hăt, încoace. Asta puteţi citi în orice manual important de istorie a drepturilor civile.
În România, abia Legea Meseriilor din 1912 a interzis munca minorilor, care a fost respectată aleatoriu. Acum aproape 100 de ani. Poate ar trebui să repovestim o istorie a câștigării drepturilor politice, sociale şi economice. Pentru că uităm prea uşor.
Acum doi ani, datele ne spuneau aşa: 82% din toţi banii câștigați pe planeta noastră au ajuns la 1% din populaţie. Spus invers: 18% din banii câștigați pe planeta noastră au ajuns în buzunarele celeilalte părţi a populaţiei de 99%. Cum ar spune presa mainstream de la noi: 1% din populaţie munceşte serios şi 99% e foarte leneşă şi ineficientă.
Mai facem un exerciţiu de imaginaţie. Ca să rezolvăm această nedreptate care i se aduce acelui 1% procent de aur harnic, eficient şi salvator, propun să revenim la legislaţia muncii de dinainte de 1 mai din secolul XIX: fără dreptul la odihnă, cu 14 -17 ore de muncă pe zi, cu copiii în fabrici de pe la 6 ani câte 10 ore de muncă pe zi, fără drept la educaţie şi sănătate. De protecţie socială şi şomaj nu mai vorbim. Ce spuneţi? Cum sună viitorul?
Un alt exercițiu de imaginație. Azi e 1 mai 1872, New York sau Chicago. Muncitorii ies să protesteze și cer: dreptul la concediu și la pensie. Pare banal azi. Atunci ei ar fi fost linșați, ar fi fost considerați ultraradicali, nebuni, ultrapericuloși, adevăraţi “terorişti” și buni de pușcărie și moarte. Vă imaginați? Cereau oare imposibilul? Pentru puterea acelor vremuri, da.
Știți ce au cerut? Dreptul la o zi de muncă de 8 ore (munceau între 12 şi 16 ore) și interzicerea muncilor periculoase pentru copii. Şi ce au primit? Puterea vremii a tras în ei şi unii au murit. Toate acestea noi le-am uitat şi le stropim azi vesel cu mici şi bere. Astăzi, doar pandemia ne opreşte.
Da, noi astăzi avem aceste drepturi “banale”, copiii noștri nu muncesc, sunt protejați prin lege pentru că niște muncitori au avut curajul să fie “radicali și utopici”. Dreptul la muncă decentă, dreptul la odihnă, la educaţie şi sănătate universală şi gratuită, la asigurări sociale etc. sunt rezultatul unei lupte lungi şi anevoioase. Asta să nu uităm. Aceste drepturi “banale” câștigate atât de greu astăzi suntem pe cale să le pierdem. Vedeţi tendinţa noilor coduri ale muncii, expansiunea precariatului.
Care este lecţia lui 1 Mai? Una simplă: ca să fii cu adevărat cât de cât liber trebuie să lupţi nu doar pentru drepturi politice, ci şi pentru drepturile sociale şi economice. Libertatea este compusă din cumulul acestor drepturi care contribuie la construirea unei societăţi mai libere, mai drepte, mai echitabile.
Care este lecţia lui 1 Mai? Că drepturile nu sunt oferite cadou de către putere, ci sunt câștigate prin multă luptă şi negociere. Că drepturile nu sunt un dat “natural”, ci sunt obținute într-un lung proces social-politic. Să nu uităm: drepturile se câștigă greu şi se pierd uşor. Ele nu sunt câștigate definitiv şi nu sunt pierdute definitiv. (Vasile Ernu)
