Jurnaliștii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț s-au mutat într-o autorulotă cu care, de doi ani, străbat Europa arată, plivită și culeasă de români. Reportajele lor publicate în Libertatea alcătuiesc o monografie vie a comunităților de muncitori din Diaspora, văzute mult mai de aproape decît a avut cineva răbdare până acum. Ultimele luni și luni de zile le-au stat în Germania, printre cei plecați din țară și familiile lor. Astăzi, jurnaliștii trasează un amplu arc de cerc, o opinie de la firul ierbii vieții acestor compatrioți, o concluzie deschisă, fără observații definitive, doar cu atenție și încercarea de a înțelege.
Tăcerea a fost primul lucru care ne-a izbit atunci când am ajuns la Nürnberg: nici muncitorii români, nici fermierii germani nu voiau să stea de vorbă cu o echipă de jurnaliști.
Am traversat Knoblauchsland (Ținutul Usturoiului), una din cele mai mari zone agricole din Germania, împreună cu Marius Hanganu, consilier la Faire Mobilität, o organizație germană care apără drepturile muncitorilor migranți. De la începutul pandemiei, Marius s-a ocupat de muncitorii români exploatați și a semnalat în presa românească și internațională abuzurile din agricultura germană, despre care am discutat cu el aici.
Marius ne-a avertizat că muncitorii nu vor să vorbească despre problemele lor, o situație cu care se confruntă când merge pe teren, în câmpurile unde lucrează românii. Dar nu ne imaginam că va fi atât de complicat – chiar și pe timp de pandemie – și că niciunul dintre fermierii pe care i-a contactat în germană, în numele nostru, nu va răspunde la e-mail.
Așa că ne-am hotărât să mergem, pur și simplu, pe câmpurile de lângă Nürnberg și să vorbim cu oamenii. Un german ne-a gonit de la ferma lui, unde lucrau 45 de români și unde am descoperit mai târziu trei cazuri de exploatare, dar altul a acceptat să parcăm autorulota la el în curte, lângă cazărilor muncitorilor români, și să rămânem acolo o săptămână.
Unii dintre ei lucrează la ferm[ doar trei-patru luni pe an, alții, din februarie până în noiembrie. În lunile acestea stau mai mult închiși în fermă, chiar și duminica, atunci când e singura lor zi liberă. Cei mai mulți nu au mașini, iar câmpurile sunt departe de oraș, așa că orice deplasare costă. Românii au venit aici ca să câștige bani, nu ca să-i cheltuie și am auzit multe povești despre asta, ca aceea despre muncitorul care a mâncat doar pâine cu Nutella până s-a îmbolnăvit.
180.000 de români lucrează câteva luni pe an în Germania
Dorința lor de a economisi nu este de blamat, pentru că de banii aceștia depind copiii și bunicii care-i așteaptă în România. De blamat este țara care, de ani, permite modelul acesta economic: 180.000 de români lucrează câteva luni pe an în agricultură în Germania, pentru ca ei și familiile lor să poată trăi în România, o situație pe care am întâlnit-o și printre românii care culeg căpșuni în Spania.
În timpul petrecut alături de ei, am auzit adesea „mai e puțin” și „o să treacă”. Muncitorii români așteaptă să treacă zilele și lunile, apoi să se întoarcă la copiii lor, la casa pe care și-o construiesc în România, la pădurea care începe din spatele curții lor, la singura viață pe care și-o doresc, dar pe care o suspendă câteva luni pe an ca să muncească 10-12 ore pe zi în Germania și să aștepte timpul „să treacă”.
M-am gândit mult dacă să folosesc comparația pe care mi-am notat-o în agendă în timp ce eram pe teren, pentru că mi-a fost teamă să nu exagerez. Dar acesta e adevărul: starea asta de continuă așteptare, în care viața e suspendată și singurul rol al timpului e „să treacă”, am mai întâlnit-o doar în penitenciare.
Citeşte întreaga ştire: Românii suportă abuzurile din străinătate pentru că nimeni nu i-a învățat în țară că au drepturi
