Doru Bușcu: Două medalii de aur și patru de argint la Matematică au trecut aproape neobservate. La fel cum vor trece patru medalii de aur și una de argint la Fizică. Ca de obicei, campionii mondiali la învățătură au prins o știre-două la televizor, cîteva texte pe platformele de educație și o împăunare a ministrului pe Facebook. Mult sub cronica de meci a unei jucătoare de tenis de pe locul 30, mult sub meritata mediatizare a înotătorului David Popovici și, mai ales, mult sub transferul unui fotbalist slab de la o echipă slabă la o altă echipă slabă din divizia A.
Medaliile aduse României de elevii excepționali au ajuns un fel de banalitate a binelui. Olimpiadele internaționale de Matematică, Informatică, Fizică, Chimie, Biologie, Astronomie, Astrofizică, Lingvistică, Științele Pămîntului, Filozofie, Geografie, Limbi străine și Limbi clasice aduc în fiecare an la București metale prețioase. Le aduc în tăcere, într-o liniște creată de dezinteresul instituțional față de performanță. Autoritățile zîmbesc de complezență, stînjenite de contrastul pe care aceste rezultate extraordinare îl fac cu jalnica lor prestație. Cîteodată, Klaus Iohannis, președintele „României educate“, îi primește pe copii la Cotroceni, atunci cînd nu are după-amiaza ocupată de golf, și-i felicită.
Nimeni, însă, nu le oferă premii de o sută de mii de euro, burse acoperitoare pentru studii sau bani pentru pregătire. Li se dă, lor și profesorilor antrenori, un fel de mărunțiș din partea statului, o recompensă ridicolă, de cîteva sute de lei, care și-ar împlini menirea doar dacă ar fi refuzată.
Dar, la urma urmei, statul e consecvent: pe cît de puțin se implică în răsplata rezultatelor, tot pe atît se preocupă să sprijine pregătirea acestor elevi. Căci, așa cum prea puțină lume știe, efortul care duce la medalii e privat și individual, asumat de elev, de profesori și de familie, susținut cu bani de multe ori sustrași din bugetul de masă. Pregătirea unui campion la olimpiadele internaționale începe de obicei din gimnaziu, uneori chiar din școala primară. Ani la rînd, elevul lucrează în paralel cu școala, se pregătește cu profesori specializați în afara orelor, iar părinții plătesc zi de zi factura acestor cantonamente. Ca și sportivii, dar poate într-o mai mare măsură, copiii care fac performanță în științe intră pe un culoar dur și istovitor, care de multe ori îi face să renunțe la copilărie, la adolescență, la vacanțe, la grupul de prieteni. Orice pauză îi poate scoate din ritm, iar ei trăiesc sub presiunea timpului și a nevoii de a rămîne competitivi.
De multe ori părinților le lipsesc banii necesari și atunci se angajează în adevărate sacrificii: vînd ce pot vinde, se împrumută, își iau slujbe în plus, uneori umilitoare, își abandonează propriile vieți și se dedică acestui efort nebun de susținere. Ca jucătorii de șah și de tenis, olimpicii iau parte la turnee și concursuri în toată lumea. Nu e loc pentru toți la olimpiadele internaționale, așa că se luptă să ia medalii la zeci de alte competiții de știință. De ce fac asta?
Ei bine, la capătul acestui efort neîntrerupt stă evadarea. Medaliile deschid ușa marilor universități din America și Marea Britanie. Un campion olimpic are șanse mari să primească o bursă la Harvard, la Cambridge sau la MIT, iar de acolo înainte viitorul lui e în bună măsură asigurat. Mulți părinți care își pun existența la bătaie pentru acest scop socotesc că e singura cale de a-și salva copiii dintr-o Românie care nu le oferă nimic. E drept, acești copii, ajunși la un nivel de pregătire galactic, nici n-ar avea ce face în universitățile românești, dar nici nu s-a văzut vreodată cel mai mic efort al autorităților de a formula vreo îngrijorare sau ofertă.
Pe lîngă cei patruzeci-cincizeci de elevi medaliați an de an la olimpiadele internaționale de științe mai sînt cel puțin două mii de aspiranți, copii care lucrează în aproape același regim intens, cu aceleași obiective, dar care la concurs sînt cu un milimetru-doi sub grația campionilor. Și ei vor părăsi România pentru universități străine dacă nu la fel de renumite, cel puțin la fel de potrivite.
În acest fel se adună o emigrație a creierelor tinere. Așa dispar spre Vest adolescenții străluciți ai României. Două-trei mii de copii excepționali, cei mai buni copii ai României, părăsesc anual țara, privînd-o de cea mai prețioasă resursă, mai prețioasă ca petrolul, ca grîul, ca aurul și energia. Educația, de care statul român își bate joc, scapă această resursă printre degete. Nu știe ce să facă cu ea și nici nu se străduiește să încerce ceva. Dimpotrivă, „România educată“ e o licență de export gratuită pentru copiii înzestrați ai României. (catavencii.ro)
