Președintele României este magistral atunci când tace și, deseori, extrem de inoportun atunci când renunță la tăcere.
Să ne amintim declarația prezidențială din 27 februarie 2020, făcută după apariția primului caz de infecție cu SARS-CoV-2 pe teritoriul României: „Nu există niciun motiv real de panică. Infecția cu acest virus provoacă în marea majoritate a cazurilor doar simptome ușoare, dureri în gât, tuse și febră, ca în orice răceală”.
La acel moment, din ce în ce mai multe țări europene declaraseră sau se pregăteau să declare stare de urgență. „Orice” răceală începea să paralizeze lumea, dar președintele nostru bagateliza boala, având în minte un singur lucru: alegerile anticipate. Și-a înghițit rapid vorbele și și-a îngropat cu eterne regrete visul de anticipate la doar două săptămâni distanță de simpla răceală, acceptând că ne aflăm în fața unei crize sanitare și anunțând instaurarea stării de urgență.
A fost unul dintre acele numeroase momente în care am fi apreciat o tăcere profundă în locul unei subaprecieri sprințare. Dar dacă omul avea o misiune, un plan, o idee fixă, cine era pandemia ca să i se opună?
Dar totul e bine când se termină cu bine. Și s-a terminat, la Bruxelles, anul acesta, pe 24 iunie. Atunci, voios, îmbătat de succesul nemaivăzut al campaniei de vaccinare, președintele Iohannis a rostit, plin de morgă: „Practic am oprit pandemia!”. Și avea dreptate. În acea zi fuseseră comunicate doar 68 de cazuri noi de infectare cu SARS-CoV-2. Comparativ cu cele peste 10.000 de infectări zilnice din timpul campaniilor electorale și alegerilor de anul trecut, 68 de noi cazuri păreau nimic. Aproape că nici nu existau.
Astăzi însă, când numărul infectărilor zilnice îl depășește pe cel de anul trecut din aceeași perioadă, graba președintelui de a declara pandemia dispărută pare de-a dreptul infantilă.
Pe 14 septembrie 2021, numărul infectărilor zilnice raportate era deja de 5,6 ori mai mare decât pe 14 septembrie 2020 (când se raportaseră 692 de cazuri noi), de 3,5 ori mai mare decât pe 15 septembrie 2020, de 2,29 de ori mai mare decât pe 16 septembrie 2020. De-abia pe 14 octombrie 2020 se ajunsese la un număr de noi infectări apropiat de cel din 14 septembrie 2021.
În urmă cu un an nu exista niciun vaccin, nu erau puțin peste 5 milioane de români vaccinați cu schema completă, nu existau mai bine de un milion de români care trecuseră prin boală. Și totuși, acum, când „practic am oprit pandemia”, există riscul ca numărul infectărilor noi să depășească toate recordurile de anul trecut.
E drept, lumea s-a plictisit, s-a săturat. Nimeni nu mai vrea să audă de restricții noi și în niciun caz de întoarcerea la restricțiile din 2020. Guvernele nu mai au bani pentru a sprijini economiile țărilor lor cu ajutoare, așa cum s-a întâmplat în 2020. Orice măsură restrictivă este impopulară. Politicienii care iau astfel de măsuri, la guvernare fiind, scad în sondaje.
Nu mai este loc, așadar, pentru astfel de măsuri, nu mai există înțelegere. Dar în niciun caz soluția nu este să ignorăm realitatea. Să declarăm pandemia învinsă și să ne vedem de ședințele de bronzat, de schi și de micile uneltiri prin interiorul partidelor.
Sistemul sanitar românesc n-a evoluat față de momentul în care am acceptat că avem de-a face cu o pandemie. Acest nou val, aflat deja în plină desfășurare, ne prinde la fel de nepregătiți.
Și de ce ne-am fi pregătit? Nu ne-a spus președintele nostru că s-a terminat, că am învins?
Am fi putut folosi acest moment pentru a învăța ce era de învățat, iar politicienii ar fi avut toate justificările pentru a prioritiza modernizarea sistemului medical, pentru a investi toți banii disponibili în spitale noi, de exemplu. Dar n-au făcut-o. Mai mult, bugetul Ministerului Sănătății a fost inițial mai mic în 2021 decât în 2020. Miniștrii și-au văzut fiecare de-ale lui.
Toți au vrut bani mai mulți, din ce în ce mai mulți pentru proiectele proprii, în loc să înțeleagă importanța unui efort comun care ne-ar fi permis ca în doi-trei ani să avem un sistem sanitar funcțional, adus la zi din cele mai multe puncte de vedere. Puteam, pentru un an, să renunțăm la achizițiile de armament, mai ales că ne-am retras și din Afganistan. Asta ne-ar fi permis să ne întindem bolnavii pe paturi de spital moderne, nu pe afeturi de tun.
Președintele nostru este magistral atunci când tace și, de cele mai multe ori, doar atunci. Păcat că n-are consilieri îndeajuns de curajoși care să-i comunice asta și domniei sale.
Patrick Andre de Hillerin / Libertatea.ro
