Oscar Wilde scria, cu luciditatea și ironia care l-au făcut celebru, că „majoritatea oamenilor sunt alți oameni. Gândurile lor sunt opiniile altcuiva, viețile lor – o imitație, pasiunile lor – un citat.”
Dincolo de eleganța acestei observații, există un adevăr incomod, adesea ignorat de cei care preferă confortul repetiției în locul provocării pe care o aduce gândirea autentică. Ne place să ne imaginăm liberi, unici, independenți. Dar cât din ceea ce gândim, facem sau iubim ne aparține cu adevărat?
Trăim într-un timp în care opiniile se formează rapid și superficial, într-un zgomot permanent al surselor externe. Nu mai avem răbdarea să cercetăm sau să ne contrazicem propriile convingeri. Preluăm idei din fluxul mediatic, din paginile de social media, din ceea ce ni se spune în familie, la școală, la birou. Adoptăm lozinci, nu concepte. Ne încolonăm în jurul unor idei fără să ne întrebăm niciodată dacă sunt întemeiate, dacă sunt verificate, dacă au fost măcar puse la încercare vreodată. Ceea ce numim azi „opinie personală” este, de prea multe ori, o opinie închiriată pe termen lung, îmbrăcată în haine proprii, dar cu suflet străin.
Același lucru se întâmplă și cu viața pe care o ducem. Există o listă invizibilă de etape „corecte” prin care trebuie să trecem: școală bună, carieră stabilă, apartament bine localizat, vacanță an de an în locuri populare, căsnicie aparent reușită, un copil educat în ritm cu ceilalți, o bătrânețe liniștită. Toate acestea pot fi în regulă, dar devin periculoase în clipa în care nu mai sunt alese, ci asumate orbește, ca și cum ar fi unicul traseu valabil. Mulți oameni își duc existența bifând fără ezitare toate aceste „repere”, fără să se întrebe nici măcar o clipă dacă acel drum le aparține. Rareori alegem. De cele mai multe ori, acceptăm. Muncim pentru o viață pe care nu am conceput-o singuri, ne mândrim cu rezultate pe care ni le-au dictat alții și ne plângem de o oboseală care nu ne aparține în întregime.
Pasiunile, acele flăcări care ar trebui să ardă în afara utilului și departe de privirile altora, sunt, la rândul lor, adesea împrumutate. Le-am văzut într-un citat frumos, le-am văzut într-un interviu cu o celebritate, ni s-au recomandat ca fiind „esențiale” pentru o viață echilibrată.
Vorbim despre artă fără să o fi trăit, visăm să scriem o carte fără să fi simțit vreodată nevoia de a pune pe hârtie un adevăr interior, pozăm în pasionați de dezvoltare personală deși nu am creat niciodată nimic dincolo de conturul digital al unei postări. Ni se pare că e de ajuns să afirmăm, că verbul „a fi” se poate înlocui, fără daune, cu verbul „a declara”.
Însă în lipsa unui gest concret, pasiunile devin doar o nouă formă de mimetism.
Oscar Wilde nu dă un verdict definitiv, dar formulează o întrebare tăioasă, care nu-ți permite să rămâi neatins. Cine ești atunci când nu mai copiezi pe nimeni? Cine ai deveni dacă toate influențele, toate părerile, toate așteptările ar fi eliminate, măcar pentru o zi, din jurul tău? Ce-ai gândi, ce-ai face, ce-ai simți dacă n-ai mai trăi sub dictatura subtilă a modelelor sociale?
Într-o lume în care ne definim tot mai mult prin apartenență – la grupuri, la ideologii, la curente, la triburi digitale – devine un act de rezistență tăcută să te oprești, să taci și să te întrebi cine ești cu adevărat. Poate că ești suma tuturor oamenilor pe care i-ai cunoscut. Sau poate că în tine există o voce autentică pe care ai redus-o la tăcere de teamă să nu deranjezi.
Există un moment, uneori dureros, în care conștientizezi că ai trăit ani întregi fără să-ți pui întrebările fundamentale. Nu pentru că ești slab sau ignorant, ci pentru că e infinit mai simplu să urmezi decât să alegi, mai confortabil să repeți decât să creezi, mai sigur să te conformezi decât să îndrăznești. Însă, odată ce ai auzit acea voce interioară care te întreabă „Ești sigur că e viața ta?”, nu o mai poți ignora. Și de acolo pornește totul.
Adevărata libertate începe când încetezi să trăiești în numele altora.
