Patrick Andre De Hillerin: Dacă Europa ar fi fost mai fermă în 2014, dacă ar fi acceptat ca sancțiunile impuse Rusiei să fie mai dure după anexarea Crimeei, cel mai probabil astăzi nu am mai fi vorbit despre un război pe teritoriul ucrainean.
Care este diferența dintre anexarea Crimeei și invazia începută pe 24 februarie 2022? Că Putin a găsit atunci diverse pretexte pentru a ocupa o parte din teritoriul unei țări suverane. Au contat acele pretexte? A contat pseudo-referendumul organizat atunci sub amenințarea armelor? Teoretic, nu. În continuare, comunitatea internațională consideră că peninsula Crimeea este un teritoriu care aparține Ucrainei. Și totuși, deși Rusia a anexat un teritoriu al altei țări, sancțiunile împotriva Rusiei au avut dimensiunile și vigoarea unei frecții aplicate unui picior de lemn. Văzând asta, Putin a înțeles că, de fapt, și SUA, și Europa sunt slabe și că i se permite orice. Să nu uităm că, până în 2014, Putin mai intrase cu tancurile și peste Georgia, fără a fi sancționat corespunzător de către decidenții lumii. Dar oare de ce a fost lumea, Europa mai ales, atât de slabă?
În 2014, Franța avea în plină derulare
un foarte bănos contract militar cu Rusia. Rusia comandase în Franța două nave de luptă Mistral, cele mai moderne produse în acel moment în Franța. Valoarea contractului era de câteva miliarde de euro, cuprinzând nu doar valoarea celor două nave și a armamentului specific, ci și pregătirea echipajelor, întreținere etc.
În momentul anexării Crimeei, Franța livrase deja o navă și urma să o livreze pe cea de a doua.
Cum Franța nu prea reușește să exporte mare lucru din producția sa de armament greu, contractul cu Rusia era considerat o mare speranță pentru industria franceză. Atunci au intervenit sancțiunile. Deși acestea erau subțiri, conțineau măcar interdicția de vânzare de armament către Rusia. Franța a intrat în panică. Rusia voia și a doua navă, conform contractului, altfel refuzând să mai plătească vreun euro. Până în acel moment plătise doar o parte din valoarea celor două nave, respectiv un avans de 850 de milioane de euro.
François Hollande, președintele de atunci al Franței, a schelălăit pe la toate ușile pe unde putea schelălăi, cerând ca Franța să fie scutită de aplicarea sancțiunilor. Nu a fost. Afacerea Mistral a căzut complet, pentru că Franța nu putea livra și a doua navă. În 2015, cele două țări au ajuns la un acord. Rusia a înapoiat nava deja livrată și Franța a înapoiat avansul de 850 de milioane de euro, la care s-au adăugat 1,2 miliarde de euro plătiți de Rusia pentru pregătirea echipajului, înarmarea navei și altele. În cele din urmă, Franța a reușit cu greu să vândă cele două nave unei alte țări.
Este doar un mic exemplu
de încrengătură ruso-europeană care a dus la un puternic parteneriat al unor țări europene cu o Rusie deloc democratică. Și pentru că tot a venit vorba despre Franța, aceasta încearcă să recupereze o datorie imensă, ce datează din 1905-1907 și a ajuns la aproximativ 200 de miliarde de euro, valoarea actualizată. Până acum Rusia a acceptat să plătească doar 400 de milioane, dar Franța încă speră.
Cea mai puternică încrengătură, însă, este cea a gazului rusesc.
Rusia a alimentat, foarte multă vreme, vestul Europei printr-o conductă care trece prin Ucraina. După 1991 au existat nenumărate momente în care Rusia a avut mici tensiuni cu Ucraina. În acele momente, de multe ori, răspunsul Rusiei la orce problemă a fost tăierea gazului către Ucraina. Doar că asta însemna și tăierea gazului pentru Europa de Vest.
Rezolvarea problemei a apărut în timpul guvernării lui Gerhard Schroeder: o conductă submarină care să plece direct din Rusia și să ajungă în Germania, ocolind orice altă țară, mai ales Ucraina, o conductă prin care Gazprom să livreze gaze direct Germaniei.
Nord Stream 1, conducta despre care vorbim, a fost inaugurată în 2011, în guvernarea Angelei Merkel, și funcționează și astăzi la capacitate maximă, în ciuda războiului.
Europa s-a îndreptat singură spre
o situație din care iese cu greu, punându-și necesarul de energie în brațele Rusiei. Politica energetică a UE, impusă în principal de Germania, a dus la renunțarea la centralele nuclear-electrice (mai puțin în Franța, care s-a încăpățânat să le păstreze și să le exploateze), la renunțarea la energia obținută din cărbune și la îndreptarea spre o energie pe care, după atâția ani, fermele eoliene și câmpurile fotovoltaice sunt departe de a o putea furniza.
Astăzi pare că Europa realizează îngrozită în ce rahat se află. Green Deal-ul se suspendă, avem voie să ne întoarcem la cărbune și ne sar în ajutor și americanii, care vor livra în draci gaz natural lichefiat.
Pentru miile de morți de până acum din războiul ucrainean, însă, este prea târziu. (sursa)
