Îmi amintesc că eram în clasa a opta. După ore, într-o zi, a venit un coleg cu o casetă și ne-a zis că a descoperit ceva nemaiauzit, dar condiția e să închidem ușa clasei și să ascultăm în liniște, că nu poate da prea tare sonorul, din motive pe care încă nu ni le dezvăluise. A apăsat „Play” și am auzit ceva cu totul și cu totul scandalos, dar, într-un fel ciudat, extrem de plăcut.
Carmen Dumitrescu: „E anul 2000, târfele să dea din fese, băieții care știu șampanie să verse…”
Era piesa „Un doi și trei de zero” de la Mafia. Apoi am început să căutăm și alte piese ale altor trupe. La Familia, Paraziții… Nu cred că era piesă în care femeia să nu fie apelată în feluri jignitoare. Singura femeie despre care se cânta cu o anumită considerație în piesele alea era „mama”. Ca aici: „Cineva mă întreba dacă-mi place viața mea, i-am răspuns că vine a doua după mama”. În rest, fetele erau curve, târfe, sugative, jeguri. Într-un fel ciudat, pe noi, pe fete, asta nu ne scandaliza. Și deseori fredonam piesele astea, ignorând cu totul partea lor misogină. Erau piese care descriau cu lux de amănunte un viol sau cum iubitul își lovește și ucide iubita. Și pe acelea le fredonam, ignorând agresivitatea. Era cool să știi versurile alea în discuțiile cu colegii, iar băieții apreciau că le știi, că tu ești altfel decât alea despre care cântau trupele pe care le ascultam cu sonorul dat încet, să nu audă părinții. Numai că, repetând niște versuri, ideile lor au tendința să-ți pătrundă în minte și să te formeze. Că de aia nu e bine să asculte copiii manele: că se vor forma pe principii fragile, prioritizând valorile vieții în funcție de bani, dușmani și cât de repede îți poți cumpăra un bolid de lux. Așa ne-au intrat și nouă, fetelor din generația aceea, niște idei în minte: că femeile pot fi înjurate public, că pot fi abuzate, că pot fi agresate și că, pe undeva, au și ele o vină. Fie că ne plăcea, fie că nu ne plăcea asta, cumva știam că așa e viața.. Bărbații sunt bărbați, femeile sunt târfe.
Anii au trecut și generațiile s-au schimbat.
N-o spun ca pe-o poveste. Nu! Eu merg periodic în școli și mă întâlnesc cu această nouă generație. Una mai puternică și mai asumată decât a mea. Una care nu poate fi mințită, una care nu crede tot ce aude și care consideră că ideile generației mele sunt cam „cringe”.
Din generația asta s-a ridicat Erika Isac, o tânără talentată care a decis să lanseze o piesă-manifest.
„De ce vorbești urât, Erica, ești domnișoară! Ia-te-n gură cu mine să-ți arăt cât sunt de doamnă!” – își începe Erika manifestul pentru drepturi egale între femei și bărbați. Ea explică, într-un limbaj pe care îl înțelege, în egală măsură, și golanul, și academicianul, că femeile sunt încă tratate precum niște cetățeni de mâna a doua, care necesită protecție din partea bărbaților (pentru a fi salvate de alți bărbați), care pot fi agresate la prima întâlnire, așa că trăiesc într-o perpetuă îngrijorare, care nu se pot exprima așa cum doresc, pentru că regulile sunt în continuare stabilite de bărbați.
Lansarea piesei în cauză a generat controverse uriașe. Mulți spun că e despre formă. Că, dacă Erika ar fi transmis acest mesaj despre egalitate a drepturilor într-un limbaj elegant și prețios, nu era nicio problemă. Numai că forma asta era necesară pentru clarificarea ideii principale a piesei. Abuzurile bărbaților împotriva femeilor nu trebuie să fie taxate cu eleganță, pentru că nici bărbații nu violează, lovesc sau răpesc elegant. De asta piesa e puternică. Pentru că lovește ca un pumn în mentalitatea pe care generația mea a învățat-o de la Paraziții, Mafia etc…
Piesa Macarena, fie că ne place sau nu, e un produs al noii generații. Una care nu se mai teme să se opună trendurilor, care nu va fredona niciodată un refren în care nu crede, care știe să-și ceară drepturile și să nu accepte nimic mai puțin decât merită. E o generație care e, de fapt, mai bună decât noi. Care nu mai poartă greaua moștenire comunistă în minte și-n suflet, care nu știe ce înseamnă să nu ai voie să spui ce crezi, pe care n-o interesează ce cred alții, decât în măsura în care alții sunt relevanți în problema ridicată.
Am văzut în ultimele zile mulți oameni ultragiați de piesa Macarena. Sigur, sunt aceiași oameni pe care nu i-am auzit să se plângă de conținutul misogin și agresiv al piesei Cheia sub preș a lui Ombladon, care descrie, în detaliu, o agresiune domestică. Care folosește, de asemenea, cuvinte obscene. Numai că toate sunt despre femeie. Și de asta nu a fost o problemă niciodată că piesa aia a inspirat mii de bătăi. Când o tânără fată iese public și spune că toți anonimii pământului au ajuns să facă educație femeilor pe net, jumătate din România e ultragiată. Păcat! Un om cu adevărat liber înțelege totul cu mintea lui. Și asta e lecția pe care generația care vine după noi ne învață acum. Sigur, e opțiunea fiecăruia dacă vrea să înțeleagă ceva sau nu. Dar cert e că Erika Isac face, prin piesa ei, un serviciu uriaș femeilor din generația mea. Care, poate, nu se vor mai teme să se exprime, de frica acelui personaj colectiv, pe care Erika l-a numit foarte inspirat Mirel din Turnu Măgurele. Și care vor înțelege, poate, că egalitatea în drepturi se aplică la orice nivel al discuției. Și când suntem între golani, și când ne jucăm de-a academicienii. (republica.ro)
