Sunt obsedat, după ani și ani de îndoctrinare, de o întrebare abisal-nonsensuală: „Ce a vrut să spună poetul/autorul?“. Cei mai netalentați profesori de limba și literatura română ai copilăriei și, mai ales, adolescenței mele puneau această întrebare în încercarea de a ne oferi ei înșiși un răspuns prestabilit, sub forma unui comentariu „literar“ pe care trebuia să-l învățăm pe dinafară ca să primim note bune la teze, lucrări, examene. (Patrick Andre De Hillerin în Catavencii.ro)

Pe vremea aceea nu citisem Opera deschisă a lui Umberto Eco. Și chiar dacă aș fi citit-o, tot nu mi-ar fi fost luate în considerare cunoștințele. Întrebarea „Ce a vrut să spună poetul?“ venea, oricum, cu răspuns servit. Exista un singur adevărat răspuns, unicul și ineluctabilul. Era răspunsul pe care trebuia să-l dai la examene pentru a demonstra că ți-ai însușit linia. Nu a partidului, ci a mediocrității, a îmbâcsiților precum Călinescu, Manolescu, Simion și alții ca ei, incapabili să creeze ei înșiși, dar plini de dorința de a interpreta prost și extrem de definitiv creația altora. Uneori poetul/autorul nu voia deloc să spună ceea ce ne spuneau criticii literari și profesorii că vrea să ne spună. Deseori autorul s-ar fi bucurat să știe că peste zeci sau sute de ani cineva încă-i mai apreciază coada de pește și-și dă liber la interpretări. Ciudat, nu? Dar unii chiar scriu așa, pe mai multe layere, pentru mai multe niveluri. Îl percepi pe cel care-ți este accesibil, percepi mai multe, dar este exclus, uneori, să le percepi pe toate și este împotriva creației înseși să încerci să stabilești tu, dictatorial, ce avrut să spună autorul.

Și totuși…

Atunci când poetul nu e poet, atunci când poetul este ditamai prim-ministrul României, nu poți să nu te întrebi ce dracului a vrut să spună când a slobozit pe gură comparația mileniului, referitoare la nemajorarea salariilor profesorilor: „E ca într-o familie – când îţi scad veniturile şi abia mai ai bani de mâncare, de plata chiriei, nu te duci să-ţi bei banii la cârciumă“.

Mă întorc temător în mintea elevului de gimnaziu care am fost cândva și… Nu, nici doamna Avădanei și nici doamna Cristea nu ne-ar fi întrebat „Ce a vrut să spună poetul?“, dar întrebarea vine, cumva. Răspunsul e cel care întârzie să vină.

Pentru Guvernul României, aparent, mărirea salariilor profesorilor este similară cu mersul la cârciumă. Guvernul este familia. Nu mai are bani de mâncare, nu mai are bani de chirie. Și de unde atâția bani, până la urmă? Alea 80 de miliarde aduse de Iohannis sunt doar pe hârtia virtuală a propagandei oficiale și poate nici acolo. Deci Guvernul, revenim, nu mai are bani. Așa că nu se duce la cârciumă. Respectiv, nu mărește salariile profesorilor, învățătorilor și educatorilor.

Și chiar dacă nu asta a vrut poetul să spună, exact asta a spus: cheltuielile statului român cu educația sunt fix ca mersul la cârciumă! Asta în țara în care președinte este un fost profesor, în care proiectul personal al fostuluiprofesor se numește „România educată“. Cred că de aia a și renunțat la el, la proiect. S-a prins că de la a doua halbă de educație în sus începe să se simtă nesigur pe picioare…

Poetul, autorul, premierul a vrut să o dreagă, ulterior, printr-o erată: „A încerca să fie răspăruită o declaraţie de-a mea ca o declaraţie ofensatoare la adresa cadrelor didactice mi se pare contrartotal faţă de atitudinea care am avut-o faţă de dascăli, faţă de cadrele didactice, pe care repet, îi respect“. Superb, nu? Vorbind despre profesori, Ludovic Orban uită „pe“-ul din fața lui care și, mai mult, vorbește despre atitudinea sa față de cadrele didactice pe care îi respectă. Poate nu mă pricep eu, poate nu sunt la curent cu noile directive gramaticale ale identității de gen. Să-i respectăm pe cadrele didactice, să le respectăm pe profesori și dascăli, să nu respectăm, în general, educația, cultura, gramatica.

Nu răspăruiesc nimic, dar, dacă aș fi profesor, cadru didactic/ă, atunci când goarna lui Orban m-ar chema la vot, m-aș uita trist la ea și i-aș spune: „E ca într-o familie, coaie. Când îți scad veniturile nu te duci la curve!“.

(Patrick Andre De Hillerin în Catavencii.ro)