Patrick Andre De Hillerin: În ianuarie 2015, proaspăt întors din vacanța de la Miami, în care a plecat imediat după depunerea jurământului, președintele Klaus Iohannis a convocat la Cotroceni reprezentanții partidelor politice parlamentare și au decis, împreună, într-un acord politic fără vreo valoare reală, ca România să aloce 2% din PIB pentru armată. Pentru că – așa ni s-a spus atunci și , cu una-două excepții, n-a comentat – așa ne cere tratatul de aderare la NATO.
Știu că democrația este,
în ultimii 20-30 de ani, considerată cam învechită și depășită, dar rămâne, totuși, cel mai bun sistem de guvernare dintre toate pe care le-a încercat omenirea în mai bine de două milenii. Iar democrația presupune că poporul, demos-ul, este cel care ia deciziile, direct sau prin reprezentanți.
Tratatul de aderare la NATO a fost ratificat de către popor prin reprezentanții săi în Parlamentul României pe data de 26 februarie 2004. Pe 1 martie 2004, Ion Iliescu a promulgat legea prin care a fost ratificat acest tratat, pe 4 martie 2004 același Ion Iliescu a semnat instrumentul de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, iar pe 29 martie 2004 prim-ministrul Adrian Năstase a depus la Washington, SUA, instrumentul de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. De altfel, 29 martie, dată pe care o vom aniversa în curând, este considerată ziua aderării noastre la NATO. Peste puține zile se împlinesc 20 de ani.
Dar, atenție, nicăieri în actele de aderare la NATO nu se vorbește despre alocarea a 2% din PIB pentru apărare. Nicăieri, nimic.
Am mai scris-o și o voi mai scrie:
propunerea de alocare a 2% din PIB pentru armată de către țările membre a apărut în 2006, la o întrunire a miniștrilor Apărării din țările NATO. Dar miniștrii Apărării nu au căderea și nici abilitarea legală de a lua astfel de decizii în numele statelor. Cel puțin nu în numele statului român. Nici măcar președintele României nu are această putere. O astfel de decizie se ia doar de către Parlament, dacă se ajunge la o modificare a tratatului NATO. Dar această modificare nu există, deci Parlamentul nu a avut ce ratifica.
Așadar, nimic nu ne obligă să facem această cheltuială. Iar faptul că Atanasiu, Dobrițoiu sau Frunzăverde, care dintre ei o fi fost ministru în momentul acelei întâlniri (că în 2006 am avut trei miniștri ai Apărării), și-ar fi pus obrazul la oamenii ăia, chiar n-ar trebui să ne intereseze. Nici măcar că mai târziu a venit Băsescu și ar fi marșat la acest angajament informal nu ar trebui să ne intereseze, cum nu l-a interesat nici pe Băsescu, cel care nu a mișcat un cent din PIB în această direcție cât a fost președinte. Iohannis, cu siguranță, nu a semnat vreun acord care să obliga țara noastră la ceva atâta vreme cât era în vacanță, doar dacă finul Vecerdea nu e vreun înalt reprezentant al SUA, iar tratatele nu se semnează pe șervețelele din cantinele latino din Miami ori pe prosoapele de pe marginea terenurilor de tenis.
În 2023, într-o ședință CSAȚ,
președintele Iohannis a supralicitat și a venit cu propunerea ca România să aloce 2,5% din PIB pentru armată, începând cu 2024. De data asta nici măcar nu au mai fost implicați toți președinții partidelor parlamentare, ci doar membrii Guvernului și șefii Serviciilor care fac parte din CSAȚ. Nu contează, oricum așa a rămas, că vom aloca 2,5% din PIB.
Ei bine, NATO tocmai a publicat un raport care cam dă de pământ cu lăudăroșenia prezidențială conform căreia suntem una dintre țările cele mai importante din NATO pentru că alocăm atâția bani armatei.
Alocăm e una, cheltuim e cu totul altceva.
Datele, precise și necruțătoare,
așa cum numai ele, datele, pot să fie, ne arată o realitate mult îndepărtată de lăudăroșenia acestui impostor epocal, ales de două ori președinte al României.
Din 2017 (anul în care s-au alocat pentru prima dat 2% din PIB pentru Apărare) și până în 2023 inclusiv, România nu a cheltuit pentru apărare 2% din PIB decât în 2020, și aia în niște condiții speciale, asupra cărora vom reveni.
Altfel, cheltuielile României pentru Apărare arată cam așa:
2017 – 1,73% din PIB
2018 – 1,79% din PIB
2019 – 1,84% din PIB
2020 – 2,01% din PIB
2021 – 1,85% din PIB
2022 – 1,72% din PIB
2023 – 1,60% din PIB.
Când ne-a anunțat că vrea
să ajungă șefu’ la NATO, Klaus Iohannis a adus drept principal argument exact această alocare a 2%, mai nou 2,5% din PIB pentru armată. Iar trompetele prezidențiale s-au grăbit să ne spună că acest lucru reprezintă un avantaj în fața lui Mark Rutte, premierul Țărilor de Jos, a cărui țară nu cheltuiește nici pe departe același procent din PIB ca România.
Doar că Țările de Jos cheltuiesc cam 21 de miliarde de euro pentru Apărare pe an, în ultimii doi ani, în timp ce România nu alocă, nici măcar în 2024, mai mult de 9 miliarde. Și cheltuiește, real, mult mai puțin.
Dacă cineva credea că domnul Iohannis are șanse reale la șefia NATO, raportul publicat de către organizație zilele acestea ar trebui să-l lămurească: marile puteri economice și militare din NATO, țări în care se și produce mare parte a armamentului vândut la nivel mondial, nu vor accepta drept secretar general al organizației un mincinos infatuat, preocupat doar de confortul propriu, capabil să încerce să inducă în eroare atâția parteneri internaționali. Poți prosti 5, 6, 7 milioane de români o dată, îi poți prosti și de două ori, dar nu-i poți prosti pe ceilalți 31 de șefi de stat ai țărilor NATO. Probabil, nici măcar o singură dată.
Și s-au mai și comasat și decalat alegerile de anul ăsta pentru acest mitoman. (catavencii.ro)
