Patrick Andre De Hillerin: Anul trecut, cu mult înainte de a începe războiul din Ucraina, cu mult înainte de a se aplica sancțiuni Rusiei și exporturilor sale de gaze și de petrol (semisancțiuni, ca să fim cinstiți, și alea aproape anulate la sfârșitul săptămânii trecute de către UE), prețurile energiei electrice au început să crească. Inexplicabil.
Cei mai curajoși au pus această creștere a prețului energiei electrice în cârca politicilor europene din cadrul Green Deal. Doar că, de fapt, nici Green Deal-ul nu prea are legătură cu această creștere a prețului energiei electrice, cum nu avea, la vremea aia, nici războiul.
Da, este adevărat, politicile Green Deal au venit cu o mulțime de costuri. Certificatele verzi ar fi unele dintre ele, dar acestea există de multă vreme, nu sunt o invenție recentă și nici nu a sărit piața certificatelor verzi anul trecut în asemenea hal încât să poată fi justificate scumpirile energiei electrice în toată Europa.
Așa că, totuși, ce s-a întâmplat în Europa anul trecut de a sărit prețul energiei electrice în aer?
În primul rând, întreaga Europă a avut nevoie de o creștere economică, adică o creștere a PIB-urilor, ca să arate că pandemia nu a afectat-o mai deloc. Sau, dacă a afectat-o, atunci și-a revenit. Cel puțin asta a fost intenția minților luminate ale Europei. Și pentru a-și face economiile să arate bine, statele UE au apelat la una dintre puținele pârghii care le-au mai rămas: energia. Cum în mai toată Uniunea Europeană statul este cel care controlează producția și transportul energiei electrice, majorarea prețului energiei electrice, pe care toată lumea o folosește și care a devenit indispensabilă, a fost cea mai simplă cale de a crește PIB-urile europene și de a da această imagine frumoasă a unei economii europene prospere chiar și în ciuda pandemiei și a tuturor greutăților.
A fost o decizie proastă, care a provocat scumpiri în cascadă, pe care cei care voiau doar o cosmetizare a PIB-urilor naționale n-au mai putut să le controleze. Paradoxal, deși guvernele UE sunt cele care au provocat această falsă criză energetică, prin majorarea prețurilor energiei electrice, aceleași guverne încep să se comporte de parcă am trăi o criză reală și ar trebui să ne impunem multiple privațiuni pentru a putea trece cu bine de această criză.
Dar chiar trecem printr-o criză a energiei electrice? Există vreo justificare reală pentru creșterea prețurilor și pentru anunțarea de aproape privațiuni în utilizarea energiei electrice, în viitorul apropiat?
Să luăm cazul României. În România, de la așa-zisa liberalizare a pieței energiei electrice, prețurile, deși determinate, teoretic, de o piață concurențială, n-au făcut decât să crească. Dar oare stă România atât de prost în materie de producere a energiei electrice? Ne afectează atât de mult închiderea termocentralelor pe cărbune? Nu mai avem pe unde scoate cămașa și suntem nevoiți să importăm, eventual, energie electrică, la niște prețuri exorbitante?
Ei bine, nu, România n-are motive reale să se plângă în ceea ce privește energia electrică.
La data de 25.07.2022, conform ANRE, puterea instalată în capacitățile de producție de energie electrică era de 18.314,323 MW. Asta înseamnă că, dacă aceste unități de producție a energiei electrice ar funcționa la întreaga capacitate, România ar produce peste 18.000 de MWh de energie electrică în orice moment al zilei. Realitatea, însă, este cu totul și cu totul alta. În acest moment, România produce de aproape trei ori mai puțină energie electrică decât ar putea.
Consumul de energie electrică al României a scăzut constant, mai ales pe măsură ce s-au tot închis fabrici mari consumatoare de energie electrică. Consumul industrial a scăzut, așadar, într-un ritm alert, iar consumul casnic nu a umplut golurile, în ciuda creșterii numărului de aparate electrice mari consumatoare. În acest moment, în luni de vară foarte călduroasă, România consumă, în medie, 6.500-7.000 de MW pe oră în fiecare zi și produce în jur de 5.400-6.500 de MW pe oră în fiecare zi. Cu excepția nopții, când România a ajuns să producă mai mult decât consumă, și exportă, ziua România consumă mai mult decât produce și este nevoită să importe, deși în timpul zilei beneficiază și de producția panourilor fotovoltaice.
O piață liberă ar presupune că toată lumea are interesul să producă cât mai multă energie electrică în România și să o vândă conform regulilor cererii și ofertei. Pe o piață liberă, producătorii ar arunca în piață toată producția pe care o pot realiza, la cel mai bun preț, iar furnizorii s-ar da peste cap să o vândă. Asta ar însemna că din piață ar dispărea, mai întâi, furnizorii care își pun adaosuri nejustificate și, mai apoi, producătorii care produc prea scump. Asta s-ar întâmpla într-o piață liberă. Imaginați-vă că și în România am avea așa ceva. Să spunem că într-o zi din asta cu un consum mediu de 7.500 de MWh, sistemul energetic național ar produce la maximum, respectiv 18.314 MWh. Ar trebui vândut un surplus de 10.814 MWh. Greu.
2.000 de MWH s-ar exporta. Nu mai mult pentru că asta este capacitatea de interconectare a României, de 2.000 de MWh. Ar mai rămâne de vândut 8-9.000 de MWh. Din fericire, nu tot timpul. De exemplu, noaptea, parcurile fotovoltaice nu produc. Asta înseamnă un minus de 1.400 MWh. Eolienele nu produc nici ele non-stop la capacitate maximă. Nici hidrocentralele n-o fac. Cu excepția celor două reactoare nucleare de la Cernavodă, care livrează constant 1.400 de MWh, cu excepția momentelor în care vreunul dintre reactoare este în revizii, restul producătorilor își ajustează producția cum vor, cel mai adesea în funcție de consum.
Un consum mediu de 7.500 de MWh ar putea fi acoperit dacă în România ar funcționa la capacitate maximă toți producătorii de energie din sursa hidro și cele două reactoare de la Cernavodă. Totalul producției ar fi de aproximativ 8.050 de MWh. Doar din astea două surse, funcționând la capacitate maximă. Ca să reziste pe o piață liberă, restul producătorilor ar trebui să vină cu prețuri mai mici. Dacă n-ar putea să o facă, ar trebui să închidă și să plece acasă.
Dar adevărul e că nu există o piață liberă a energiei electrice, atâta timp cât statul român își controlează producția pentru a nu-i forța pe producătorii privați, în special din zona eoliană sau fotovoltaică, dar nici pe producătorii de stat care folosesc combustibili fosili, să umble la prețuri.
Când ai capacitatea de a produce 18.000 de MWh (acum zece ani capacitatea era de 22.000 de MWh, iar eolienele și fotovoltaicele erau la jumătate), dar tu produci, constant, doar 6.500-7.000 de MWh, importând deseori, deși nu ai cu adevărat nevoie, nu putem vorbi nici despre piață liberă, dar nici despre o criză reală a energiei electrice. (Catavencii.ro)
