Patrick Andre De Hillerin: Etalonul competenței în administrația publică locală a devenit, în ultimii 15 ani, fondul european. De fapt, fondurile europene și absorbția lor. Aproape că nu mai contează cum arată satul, comuna, orașul, municipiul sau județul despre care se vorbește la un moment dat, important fiind ca administratorul să se poată lăuda cu dimensiunea fondurilor europene atrase. Ai atras bani de la UE și poți să dovedești asta cu documente? Bravo, ești competent. N-ai atras? Vai de mama ta!
În România au intrat bani
de la UE cu mult timp înainte ca țara noastră să devină membră a Uniunii. Au fost fondurile PHARE, mai mici și mai vioaie, exprimate multă vreme în ECU, moneda care a precedat euro și care n-a existat decât pe hârtie. Au fost, ulterior, fondurile de preaderare, care ne-au ajutat să mai eliminăm din stegulețele roșii care ne barau drumul spre mult visata integrare europeană. De exemplu, pentru a scăpa de problema copiilor instituționalizați, pentru a reforma sistemul de asistență a copilului, UE ne-a dat aproape 29 de milioane de euro. Mulți, puțini, acești bani au fost folosiți mai ales pentru educarea celor implicați în sistem, pentru schimbarea mentalităților, pentru schimbarea legislației. Numai campania de informare/sensibilizare a costat între două și trei milioane de euro. „Casa de copii nu e acasă“ a fost doar o mică parte a acestei campanii, de exemplu.
Multe proiecte mici, a câte 10.000 de ECU/euro au ținut în viață, ani de zile, tot segmentul neguvernamental. Fără aceste finanțări din partea UE, ONG-urile românești ar fi și astăzi în faza mersului de-a bușilea.
Dar banii europeni adevărați
au început să vină de-abia din 2007, anul în care am devenit membri cu drepturi depline ai UE. În perioada 2007-2013, însemnând ceva mai mult de un cadru financiar multianual, României i-au fost alocate 40,25 miliarde de euro, din care a absorbit 36,68 miliarde. Este cea mai mare rată de absorbție obținută de țara noastră: aproximativ 91%. Și totuși, au mai rămas aproape patru miliarde de euro pe care puteam să-i luăm, să-i cheltuim și n-am făcut-o.
În cadrul financiar multianual 2014-2020, UE ne-a alocat 51,6 miliarde de euro, bani din care, până la 1 ianuarie 2022, s-au absorbit doar 39,1 miliarde de euro. Totuși, mai sunt speranțe, pentru că asupra finanțărilor din CFM 2014-2020 se va trage linie de-abia la sfârșitul acestui an.
Pentru cadrul financiar 2021-2027, România are de absorbit 51,9 miliarde de euro, dar programele operaționale ale României, 16 la număr, au fost aprobate de-abia în 2022, iar în România încă nu au apărut ghidurile de finanțări, nu s-au lansat apelurile de proiecte, nu nimic.
România a ajuns să împrumute
mai mult de trei miliarde de euro pe lună. Practic, împrumutăm într-o lună, mai ales pentru a acoperi împrumuturile anterioare, aproape la fel de mulți bani câți n-am luat de la UE în primii opt ani ca membri. În patru luni, ajungem cu împrumuturile la valoarea banilor pe care nu i-am absorbit între 2014 și 2023. Dacă privim astfel lucrurile, sumele neabsorbite de la UE nu mai par atât de mari. Ce mai înseamnă 13-15 miliarde de euro pentru o țară care împrumută suma asta în mai puțin de o jumătate de an? Dacă ne uităm, însă, la cum arată România astăzi, la final de 2023, n-avem cum să nu ne dăm seama că orice euro, ba chiar orice eurocent pe care nu trebuie să-l dăm înapoi ne-ar fi ajutat foarte mult.
Cea mai mare lucrare
de infrastructură din România ultimilor ani, podul peste Dunăre dintre județele Tulcea și Brăila, a costat aproximativ 600 de milioane de euro. Chiar mai puțin. Din cele aproape 15 miliarde de euro pe care nu le-am luat de la UE, deși ne erau alocate, am fi putut construi 25 de astfel de poduri. 25!
Adevărul este că nu aveam și nici nu avem nevoie de 25 de poduri precum cel dintre Tulcea și Brăila, dar aveam și încă avem nevoie de foarte multe lucrări de infrastructură mare care costă o gălăgie de bani. Bani pe care, chiar dacă ei existau undeva, pe niște hârtii, nu-i puteam folosi pentru asta.
Pentru că, pur și simplu, oricare au fost și sunt nevoile reale ale României, banii ăia europeni sunt negociați și alocați nu în funcție de ele, de nevoi, ci în funcție de gărgăunii pe care-i au în cap tot felul de mesianici, mai mult sau mai puțin aleși, care iau decizii în numele celor care chiar contribuie la bugetul UE. Iar printre cei care contribuie la bugetul UE sunt și cetățenii care trăiesc și-și plătesc impozitele în România. Între 2007 și 2022, inclusiv, cetățenii care trăiesc în România au contribuit la bugetul UE cu 26,5 miliarde de euro.
Măcar de dragul oamenilor ăstora, care muncesc din greu ca să plătească banii ăștia, politicienii români care-și fac de lucru pe la Bruxelles ar trebui să negocieze cu gândul la nevoile reale, nu la fantezii.
Singurul domeniu
al finanțărilor europene unde România reușește o absorbție apropiată de 100% este cel al agriculturii. Până la finalul anului trecut, subvențiile pentru agricultură însumau 12.539.195.518 euro, reprezentând o absorbție de 94,32% din alocarea pentru cadrul financiar 2014-2020. Da, agricultura românească este subvenționată cu aproape 1,6 miliarde de euro pe an, dar asta nu se vede în prețurile alimentelor. Aia e, se mai întâmplă. Bine că se vede în parcările locurilor pe unde se strâng agricultorii.
Și totuși, de ce nu reușim
să luăm toți banii de la UE? De ce le lăsăm miliarde și miliarde, la fiecare exercițiu financiar, de ce nu-i pupăm în bot și nu le păpăm tot?
Pentru că, așa cum ziceam, nu ne-o permit ghidurile și negocierile.
Una dintre problemele care duc la imposibilitatea absorbirii de fonduri este cofinanțarea. Multe unități administrative, care chiar au nevoie de banii ăia, nu-și pot permite să cofinanțeze proiectele nici măcar cu 0,1% din valoarea lor. Iar proiectele cu adevărat importante presupun cofinanțări care depășesc, de multe ori, 10% din valoarea proiectului.
De exemplu, există și proiecte mai mici, de câteva zeci de mii de euro, unde se cere cofinanțare de 50%. Asta, în condițiile în care cei care ar trebui să beneficieze de respectivele proiecte provin din sau reprezintă tocmai medii defavorizate, iar banii europeni ar trebui să-i ajute să-și asigure o supraviețuire durabilă. Oferă-i unui pescar din zona Deltei o finanțare de 20-30.000 de euro, dar numai dacă vine și el cu o sumă egală cu asta. Vei obține în zona aceea exact ce se întâmplă azi: absorbție zero.
Pune o comună depopulată să participe cu 20% cofinanțare la un proiect de câteva sute de mii de euro sau poate de câteva milioane de euro care ar însemna realizarea unei infrastructuri de bază care să poată permite dezvoltarea turistică a zonei, care, să zicem, are un uriaș potențial în această direcție. Pentru că nu există banii ăia de cofinanțare, nu va exista nici finanțare, nici absorbție, nici dezvoltare.
Acestea sunt doar două
exemple, absolut aleatorii și deloc concrete. Dar există nenumărate cazuri în care nu pot fi accesate finanțări absolut necesare pentru că niște birocrați rupți de realitate au stabilit niște criterii de eligibilitate imposibil de îndeplinit.
Dacă în România recensămintele din ultimele decenii s-ar fi făcut așa cum trebuie, până și birocrații ar fi aflat că localități cu nevoi există cu duiumul, dar populația pe care o visează ei s-a evaporat de multă vreme. Iar unele finanțări sunt condiționate de anumite plafoane de populare a unei localități. Așa se face că unele localități sunt condamnate la nedezvoltare pe vecie, pentru că nu sunt suficient de dezvoltate astăzi. Altora li se refuză accesul la utilități indispensabile doar pentru că depășesc cu doi-trei kilometri distanța maximă gândită de birocrați față de o conductă esențială. Astea sunt situații reale, des întâlnite în toată România.
Mulți dintre banii ăia de la UE care rămân neabsorbiți nu pot fi, pur și simplu, accesați. Pentru că au fost direcționați prost de la început și pentru că politicienii și birocrații noștri sunt incapabili să facă rectificări pe parcurs. Dacă așa le-a zis UE, așa fac. Iar dacă ei sunt rupți de realitate, imaginați-vă cât de rupți de realitate pot fi cei de la Bruxelles.
De mult prea mulți ani
dăm înapoi bani de care chiar avem nevoie și împrumutăm bani care se duc în acoperirea găurilor provocate de lipsa de dezvoltare. Oamenii cărora lipsa finanțărilor nu le-a permis să aibă acces la condiții contemporane de trai vor părăsi localitățile alea înapoiate, vor părăsi, poate, chiar țara, căutându-și mai binele aiurea în lume. Nu vor mai munci aici, nu vor mai plăti impozite aici, bugetul va fi și mai sărac, satul lor și mai neeligibil pentru finanțări.
Dar bine, totuși, că e plină țara de centre de informare turistică ridicate cu fonduri UE în sate din care lumea a început să plece tocmai fiindcă pentru centrul de informare turistică au existat bani, dar pentru canalizarea care ar fi permis și construirea unor unități de cazare pentru turiști satul cu pricina nu s-a calificat să absoarbă bani europeni. (catavencii.ro)
