Două au fost motivele principale care au făcut ca România să se relaxeze prea devreme, cu urmările grave pe care le simțim astăzi: goana după voturi și incapacitatea unei gândiri economice pe termen lung. Am putea să-i dăm celui de-al doilea motiv și denumirea sa populară: foamea de bani, scrie Patrick Andre de Hillerin în Libertatea.

Atunci când amesteci, într-o rețetă făcută după ureche, un an electoral cu două rânduri de alegeri, un eveniment planetar neprevăzut și lipsa vizibilă de pregătire și de viziune, nu poate ieși un produs pe gustul nimănui.

Goana după voturi și-a pus de două ori amprenta asupra modului în care n-a fost rezolvată criza medicală provocată de noul coronavirus: prima dată, când s-a amânat nejustificat impunerea de măsuri stricte pentru evitarea infectării, pentru că unii încă visau anticipate verzi pe pereții democrației, iar a doua oară, când s-a decis relaxarea prematură. Atunci, sondajele indicau o scădere accentuată a partidului aflat la guvernare.

Din cauza acestor calcule meschine, dar care ne vor costa extrem de scump în viitor, România a impus restricții mai târziu decât alte țări din jur și le-a ridicat mult mai devreme.

Aparenta incoerență decizională, observabilă chiar și de către privitori neantrenați, a avut, totuși, la bază o consecvență ucigașă în urmărirea unicului scop pe care președintele îl avea anul acesta: câștigarea puterii totale, în formula președinție, autorități locale, legislativ, guvern.

Nu știm dacă această dorință prezidențială coincidea și concide cu voința populară, putem însă să bănuim că 2.239 de oameni, numărul din 28 iulie, ar fi ales mai degrabă, dacă li s-ar fi dat posibilitatea, să mai trăiască. Sigur că nu putem fi o țară fără victime, dar noi suntem țară fruntașă în Est la numărul de victime la numărul de locuitori.

Al doilea motiv al relaxării premature l-a constituit, așa cum spuneam, lipsa banilor. Sau foamea de bani.

În timpul celor două luni de stare de urgență, guvernul a trebuit să scoată din joben bani pentru a asigura venituri unui număr neașteptat de oameni rămași fără locuri de muncă. Peste un milion de angajați aflați în șomaj tehnic în perioada de vârf și aproape jumătate de milion de oameni ajunși în șomaj pur. Un efort financiar enorm pentru un buget văduvit de mare parte din veniturile sale.

În inexplicabila-i lipsă de transparență, guvernul Orban ascunde și acum numărul real al șomerilor. Cum ascunde și costurile reale ale crizei medicale. Așa că nu putem spune dacă ar fi putut rezista încă o lună în condițiile din starea de urgență.

Dar știm că guvernul s-a împrumutat foarte mult încă din noiembrie anul trecut. În parte, și pentru a plăti în avans rachetele Patriot, pentru care exista un alt grafic de plăți, legat cumva și de livrarea produsului. 

Guvernul s-a împrumutat foarte mult și în ianuarie, în februarie și în martie, înainte de a recunoaște cineva că suntem în mijlocul unei furtuni. S-a împrumutat și după aceea. 

Puteam să-i scuzăm un nou împrumut dedicat prelungirii stării de urgență. Vom putea însă să-i scuzăm costurile mult mai mari care decurg din relaxarea prematură?


Citeşte întreaga ştire: N-am mai avut bani pentru luna care putea evita prăbușirea din următorii ani