A fost primul val al pandemiei acum un an. Stări de urgență aproape peste tot în Europa, țări închise, granițe ferecate. A fost urât, desigur, stresant, terorizant. Dar toată Europa, ea însăși, s-a relaxat cam în același timp cu venirea verii. Că nu mai putea lumea să suporte, că nu mai putea economia, nu mai puteau politicienii, nimeni. Și a venit valul al doilea. Mai târâș, mai grăpiș, mai recunoscut sau, mai ales, nerecunoscut. Țările Europei n-au mai reacționat la fel. Unele s-au închis, altele au vrut să vadă dacă virusul e chiar atât de insistent. S-a dovedit că este.
Acum ni se spune că am fi în plin val trei, deși, este destul de evident, suntem în mijlocul valului doi pe care nimeni n-a reușit să-l oprească. N-a existat un final al valului doi, n-a existat o scădere consistentă în iarnă, așa cum existase înainte de relaxările din vară. În cele mai multe țări, alea care au și testat, scăderea numărului de infectări a fost nesemnificativă, iar măsurile luate de guverne au început să fie din ce în ce mai dure. Acolo unde guvernele și-au permis, s-au întors la restricții foarte apropiate de cele de la începutul pandemiei. Doar că nu toate guvernele și-au permis sau au vrut asta. Și, cel mai ciudat, într-o așa-zisă epocă a informației, a conectivității globale, informațiile nu sunt nici împărtășite și nici valorificate.
Ne-am strâns câteva țări în căutare de companie și de afecțiune, de bani și trai ușor, și ne-am numit Uniune. Uniunea Europeană. Pandemia ne arată, din ce în ce mai clar, că, de fapt, nu prea avem treabă unii cu alții, că nu ne place să învățăm unii de la alții și nici măcar nu ne place să discutăm între noi. Vrem să ne luăm unii altora banii, să avem o piață cât mai mare, dar vrem, în același timp, să demonstrăm, fiecare națiune în parte, că noi și numai noi suntem cei mai deștepți din această uniune conjuncturală. Ăștia, șefii de state și birocrații, ce se mai dau amici între ei, dar, dacă e să-i scuturi puțin, fiecare ar vrea să iasă din criza asta drept cel mai luminos șef, cel mai înțelept și cel mai priceput.
Dincolo de părerismul oamenilor din televiziuni, incapabili să pună cap la cap două informații, informația există, este verificabilă. Și rezultatele obținute de diverse state în urma măsurilor luate se văd, sunt publice, pot fi comparate.
Însă nu există, la nivelul imensului aparat birocratic al UE, nici măcar un singur organism, nici un singur departament însărcinat cu adunarea și corelarea acestor informații. Nimeni nu s-a gândit să pună niște cărători de hârtii de pe la Bruxelles să facă un Excel cu datele colectate din toată Europa, să le pună cap la cap și să obțină un tipar al măsurilor anti-COVID care funcționează.
Sunt țări care au luat măsuri drastice și aparent absurde. Care, culmea, nici măcar nu funcționează. Franța, de exemplu, și-a închis cetățenii în case de la ora 18. Așa, și? Nu doar că numărul de cazuri n-a scăzut, ci atinge, zi de zi, noi recorduri, în condițiile în care țara este aproape de lockdown total încă din octombrie-noiembrie 2020. Portugalia, pe de altă parte, a lălăit-o boem cât de mult a putut. Și a plătit pentru asta, cu niște vârfuri crunte în ianuarie. După care s-a trezit, a înăsprit măsurile și, acum, numărul de infectări este la nivelul începutului lui septembrie 2020 și scade, scade, fiind, în unele zile, sub numărul de cazuri din timpul primului val.
Slovacia, care părea să fi găsit soluția și era intens lăudată pentru testarea întregii populații cu teste rapide, măsură ce părea salvatoare, o duce mai rău ca niciodată.
Italia, care a înspăimântat întreaga lume cu imaginile apocaliptice de la începutul anului trecut, când sicriele erau transportate în camioane ale armatei, și-ar dori acum să mai fie acolo. Dar nu este. Are de patru-cinci ori mai multe cazuri zilnic decât vârful din martie 2020.
Iar măreața Uniune se uită și nu doar că nu pricepe nimic, dar nici măcar nu pare capabilă să înțeleagă ce vede.
Sunt zeci de mii de birocrați care o freacă pe bani frumoși, elaborând regulamente interne în care încearcă să nu lezeze sensibilitățile mamelor cu testicule sau ale taților cu vagin. Au, așadar, cu ce să-și umple timpul. De aia, poate, nu sunt în stare să analizeze, având toate informațiile, ce funcționează și ce nu și să facă mai degrabă recomandări în acest sens.
Dacă ar fi să vedem coeziune la nivelul UE, acum ar trebui să o vedem. Așa, că ne plimbăm între noi câteva donații hilare ca valoare, în numele solidarității, frizează prostia.
Dar, în loc să funcționăm ca un mecanism coerent, noi ne-am păstrat ce era mai prost din apucăturile tribale. Am renunțat la multă suveranitate, de-a lungul timpului, în favoarea acestei osificate Uniuni, dar nu renunțăm acum la bășinile din cap care ne spun că ăilalți sunt proști și nu știu. Știm noi.
În ritmul ăsta, Europa unită nu va ieși din criza coronavirusului prea curând. Când o țară își va fi rezolvat problema și va dori să se relaxeze, va fi lovită de valurile de infectări din țările celelalte.
Am standardizat castraveții, roșiile, brânza și micii, dar nu putem, din cauza ipocriziei, să standardizăm măsurile eficiente de stopare a pandemiei. E absurd. Dar absurdul este, de cel puțin două decenii, legea de bază a birocrației europene.
Circulam liber, păream liberi. S-a rezolvat și asta. Birocrații își acoperă incompetența cu certificatul verde care nu e pașaport, dar a cărui absență nu-ți va mai permite să călătorești. Și aplaudăm, spunem și noi că nu e pașaport, că nu ne restricționează, că e bine așa.
Dacă n-ar fi chinezii, suspecții perfecți, mai că s-ar putea spune că virusul a fost inventat și răspândit de britanici, ca să demonstreze anchilozarea și inutilitatea unei Uniuni care cheltuiește miliarde pe comunicare fără a fi capabilă să înțeleagă ce înseamnă asta.
preluare din catavencii.ro autor: Patrick Andre De Hillerin
