Analiză The Telegraph, citată de Rador:
Unul dintre indiciile care pot trăda antisemitismul, observa George Orwell în 1945, este „o capacitate de a crede povești care ar fi imposibil să fie adevărate”. Ceea ce ne aduce la Hamas și modul în care presa, organizații umanitare, organisme internaționale și conducători de talie mondială îi citează dezinformările ca pe scriptură. Săptămâna trecută a devenit însă evident că această naivitate e posibil să fi dus la o crimă împotriva realității.
O nouă analiză a statisticilor privind victimele publicate de Hamas arată că această armată pestriță de teroriști e posibil să fi reușit să dea una dintre cele mai mari lovituri propagandistice din vremurile moderne. Cifrele, preluate și repetate de toată lumea, de la Casa Albă până la BBC, sunt deja familiare: 30.000 de morți în Fâșia Gaza, din care 70% femei și copii. Însă acum probele indică cu o probabilitate copleșitoare că aceste statistici sunt fabricate.
Profesorul Abraham Wyner, statistician la Universitatea din Pennsylvania, a realizat o analiză aprofundată a datelor. El a constatat că bilanțul morților civili publicat de Hamas este imposibil din punct de vedere statistic. „Cel mai probabil e ca ministerul Hamas să se fi hotărât asupra unui total zilnic arbitrar”, a scris el în eseul său incendiar publicat în Tablet. „Știm acest lucru deoarece totalurile zilnice cresc într-un mod prea consecvent pentru a putea fi reale. Apoi ei rezervă cam 70% din total ca fiind femei și copii, împărțind acest procent în mod aleatoriu pe zile. Apoi completează cu numărul bărbaților uciși, așa cum e el dictat de totalul predefinit. Acest lucru explică toate datele examinate.”
Indiciile care dau de gol măsluirea sunt numeroase. De exemplu, bilanțul deceselor raportat urcă „cu o liniaritate aproape de metronom”, denotând prea puține variații zilnice, a descoperit profesorul Wyner. În mod evident, acest lucru nici măcar nu poate aduce cu o versiune plauzibilă a realității. Apoi mai e și faptul că, în conformitate cu datele publicate pe 29 octombrie de Hamas, 26 de bărbați par să fi înviat; sau faptul că există mai multe zile în care aparent nu a fost ucis nici măcar un singur bărbat, ci doar femei. Iar noi ar trebui să credem așa ceva?
Hamas a admis în februarie că a pierdut 6.000 de combatanți, ceea ce înseamnă peste 20% din totalul raportat al victimelor. Coroborat cu pretenția cum că 70% din victime ar fi femei și copii, ajungem la două concluzii posibile: fie nu a fost ucis aproape nici un bărbat civil, fie aproape toți bărbații din Fâșia Gaza sunt combatanți Hamas. Ambele sunt în mod evident absurde.
În consecință, e foarte probabil ca numărul femeilor și copiilor uciși să fi fost exagerat în mod grosolan. Și dacă așa stau lucrurile – dacă, așa cum a afirmat profesorul Wyner, „victimele nu sunt în proporție covârșitoare femei și copii, iar majoritatea lor ar putea fi combatanți Hamas” – cum mai poate fi justificată indignarea din Occident? Nu cumva a căzut victimă Vestul unei escrocherii hidoase?
Adevăratul raport dintre civilii și combatanții uciși e probabil să fie excepțional de mic, „cel mult 1,4 la 1 sau poate chiar 1 la 1”. Acesta, afirmă profesorul Wyner, e un „efort de succes de a preveni pierderile inutile de vieți în condițiile unei lupte cu un inamic implacabil care se protejează cu civili”.
Just ar fi ca, odată ce pilonul central al eșafodajului anti-Israel a fost discreditat, întreaga structură să intre în colaps. Dar nu vă faceți iluzii. Motivul pentru care datele dubioase furnizate de Hamas sunt crezute atât de ușor e așa-zisa prejudecată de confirmare. Propaganda anti-Israel care ne-a picurat de-a lungul anilor ca dintr-o perfuzie a generat o tendință puternică de a privi statul evreiesc, aliatul democratic al Regatului Unit, ca pe un agresor colonialist, iar pe palestinieni ca pe „luptătorii pentru libertate” – chiar și atunci când măcelăresc copii. Indiferent de probele existente, această impresie a prins rădăcini în subconștientul prea multor oameni.
Vorbim de milenii de antisemitism transmis din generație în generație. Un studiu din 2012 realizat de economiștii Nico Voigtländer și Hans-Joachim Voth a descoperit că germanii din orașele care i-au acuzat pe evrei pentru epidemia de Ciumă Neagră și i-au ars de vii în secolul 14 aveau o probabilitate mai mare să voteze cu naziștii 600 de ani mai târziu. În eseul său din 1945 Orwell își amintește că un „tânăr intelectual, comunist sau aproape comunist,” afirmase: „Nu, nu îmi plac evreii. N-am făcut niciodată un secret din acest lucru. Nu pot să-i sufăr. Dar, atenție, evident că nu sunt antisemit”. Deprimant de puține lucruri s-au schimbat de atunci.
Acesta e avantajul de care se bucură jihadiștii din Gaza. Nici măcar n-au fost nevoiți să-și țină strategia secretă. Toată lumea știe că încearcă să facă în așa fel încât să fie câți mai mulți civili uciși pentru a le servi scopurile propagandistice, urmărind să obstrucționeze operațiunile israeliene prin indignarea internațională. Toată lumea știe că cenzura Hamas interzice filmarea teroriștilor uciși, lăsând lumii impresia că Israelul n-ar ataca decât civili (căutați eseul excelent din 2014 al reporterului Matti Friedman de la AP, „Ce nu pricepe presa în privința Israelului”, pentru a vă face o idee de când se tot joacă asemenea jocuri). O bandă care a omorât și mutilat bebeluși poate că se mai lasă, când și când, și pradă tentației de a minți. Măcar atât ar trebui să fie evident. Însă toate acestea sunt eclipsate pe nesimțite de prejudecata mai amplă care-și produce efectele.
Și nu e vorba că ar lipsi curiozitatea jurnalistică dintr-o mare parte a presei. E vorba doar că, atunci când vine vorba de Israel, realitățile sunt subordonate supozițiilor. BBC Verify cita în februarie un responsabil al Organizației Mondiale a Sănătății: ministerul [Hamasului – n.a.] are „«o bună capacitate de colectare a datelor», iar rapoartele sale anterioare au fost credibile și «bine dezvoltate»”. E aceeași OMS care s-a apucat să acuze exclusiv Israelul la o conferință internațională dedicată în principal pandemiei de Covid-19. Și e același BBC Verify care și-a bazat parțial un articol pe relatarea unui martor ocular care conform presei era un fost angajat al unei publicații de stat iraniene și aplaudase pe rețelele sociale moartea unor evrei.
A venit vremea să spunem: J’Accuse. Așa cum Emile Zola a acuzat de antisemitism establishment-ul Franței în timpul Scandalului Dreyfus din 1898, tot așa trebuie să acuzăm și noi establishment-ul internațional contemporan. (Traducere: Andrei Suba)
