Așa, din ochi, cum are obiceiul Ministerul Finanțelor să socotească banii, România va împrumuta de pe piețele externe peste 7,5 miliarde de euro, iar de pe piețele interne, de la băncile cu mame străine, cam 17,8 miliarde de euro. Vorbim, deci, despre 25 de miliarde de euro, care pot ajunge cît ai clipi 30 de miliarde, dacă e să luăm în calcul relația istorică între estimare și suma finală.
Guvernul ia acești bani aproape pe furiș de la creditori la urma urmelor externi, cu dobînzi triple, cvadruple sau chiar de șaptesprezece ori mai mari față de dobînzile altor state foste comuniste din Europa de Est. Cele 30 de miliarde sînt egale, după cum se vede, cu celelalte 30 de miliarde pe care PNRR încearcă să le aducă, cu șanse tot mai mici, de la Uniunea Europeană. Cu cît vor lipsi mai multe miliarde din suma de la UE, cu atît ele vor trebui suplinite din împrumuturi externe cu dobînzi banditești.
Aceste împrumuturi, din care România a făcut deja unul de mărimea Titanicului, se fac netransparent și brusc, ca sub impulsul unei senzații de foame sau sub amenințarea unor recuperatori. Sumele mari, cum ar fi de pildă cele 3,6 miliarde împrumutate recent, presupun organizarea unui consorțiu de bănci. Băncile, ca regulă, sînt străine, fiindcă ele știu să exploateze cel mai bine sentimentul românesc al ananghiei. Iar relația lor cu statul român nu e directă, ci se face printr-un intermediar. Intermediarul e, de obicei, o bancă – străină și ea – specializată în organizarea acestor operațiuni și aleasă dintr-o listă cunoscută.
Guvernele României n-au pomenit niciodată numele acestor intermediari. Băncile care organizează împrumutul încasează comisioane proporționale cu suma totală, deci ele reprezintă costuri suplimentare ale statului român, costuri care se adaugă dobînzilor. Aceste comisioane tăcute au devenit o tradiție în toate guvernele României, și cu atît mai mult în epoca împrumuturilor în avalanșă din 2020-2021.
Dacă un premier sau un ministru de Finanțe, un șef de partid, un șef de stat sau un ministru ar lua șpagă de pe urma acestor împrumuturi, cel mai simplu ar fi s-o ia prin banca-intermediar. Ea nu are dobînda la vedere, nu are nici numele și nici comisionul cunoscut și își poate, așadar, mări pretențiile cu suma pretinsă de politician.
Fapte de acest gen s-au petrecut în trecutul zbuciumat al finanțelor românești, pe vremea împrumuturilor disperate din guvernările Ciorbea, Radu Vasile, Boc și Dăncilă, precum și pe vremea împrumuturilor populiste din guvernările Năstase, Tăriceanu și Ponta. Întrebarea e: de ce nu s-ar petrece și acum, cînd volumul banilor împrumutați de Vasile Cîțu în sezonul 2020-2021 a depășit deja suma netă împrumutată între 2017-2019 de guvernele PSD (Grindeanu, Tudose și Dăncilă) și pe cea împrumutată între 2009-2012 de guvernele lui Băsescu (Boc și Ungureanu)? (sursa)
