Doru Bușcu: Înainte să-și arate valoarea de criminal de război, pe vremea cînd omora doar adversari politici, oligarhi și jurnaliști, Putin era considerat un „lider de forță“. Mai toată lumea pieptănată corect și îmbrăcată în clișeele globalismului luminat vorbea la Berlin, la Paris, la Roma și chiar la Washington despre cît de special e autoritarismul lui Putin. Clasa politică occidentală îl peria, îi tolera omorurile și discursurile agresiv-halucinatorii cu un fel de admirație a neputinciosului. Putin era „bărbat politic“, un mascul ridicat din stepă, însuflețit de nestăpînita forță rusească, aproape egal cu vitejia pe care o proiectau ședințele foto din taiga, din poligon și din sala de judo. Era un fost ofițer KGB căruia presa mondială nu uita, adesea, să-i adauge complimentul „de elită“. Un țar modern, „dur, dar inteligent“. Liderii politici se simțeau datori să-i acorde „respectul cuvenit“.
Madeleine Albright i-a apreciat, ca evreică, antinazismul – servit de Putin odată cu șampania și caviarul. Tony Blair l-a urmat în loja țarilor și a gustat alături de el dramatizarea luptei de la Borodino, unde rușii i-au înfrînt pe dușmanii de atunci ai englezilor, francezii. George W. Bush Jr. a povestit că l-a privit pe Putin în ochi și i-a văzut sufletul. Se înțelege că sufletul era bun. Obama îl considera atît de uman încît îl ruga pe Medvedev să-i „transmită lui Vladimir“ s-o lase mai moale cu atacurile la adresa lui, fiindcă are alegeri. Angela Merkel i-a supt cu nerușinare din conductă decenii la rînd și l-a transformat în interlocutor global al Europei. Iar Berlusconi nu l-a scos niciodată din „mio caro amico“.
Statuia lui Putin a avut sculptori harnici și mulți. De la lideri, admirația a fost preluată de presă și de societăți. Ani la rînd, Putin și-a trăit legenda în piețe, în platouri de televiziune, ba chiar în parlamente și în universități, alergînd pe buzele oamenilor nemulțumiți de lipsa de vlagă și de idei a democrației occidentale.
Și chiar azi, cînd dă din răsputeri cu rachete, cînd ucide zilnic copii, cînd îngroapă sub moloz civilii lipsiți de apărare, cînd distruge infrastructura unei țări independente, cînd trimite la moarte soldații neinstruiți ai Federației Ruse și cînd amenință omenirea cu infernul nuclear, Putin e tratat cu îngăduință. Sînt încă mulți care-i caută în coarne, îi găsesc scuze și motive, îl aplaudă, îi laudă curajul și inteligența.
Excepționalismul lui Putin a ajuns, totuși, cu spatele la zid. Nu mai are unde se refugia, nu i-au mai rămas decît minciuna și propaganda. Și de aceea, încet-încet, Putin se dezvăluie lumii cu adjectivele de bază, cu tușele false în care zugravii de la Kremlin i-au ținut portretul.
Putin redevine Vladimir Vladimirovici, omul de rînd care a ajuns să conducă Rusia peste noapte, după o înțelegere mafiotă cu Boris Elțîn. Viața lui s-ar fi consumat în straturile inferioare ale unei instituții mizerabile și criminale dacă n-ar fi apărut întîmplarea norocoasă. De aceea, după cum se vede, Vladimir nu s-a pregătit în tinerețe decît la materiile Trîntă și Urmărire de persoane. URSS nu i-a îngăduit să spere mai sus de gloria unui ofițer de poliție politică, și chiar dacă biografia lui oficială îl plimbă pe la Facultatea de Drept, doar școala superioară KGB Djerzinski și institutul KGB Andropov au lăsat asupra lui urme vizibile.
Așa că, de îndată ce a avut ocazia să le poruncească rușilor și fostelor republici sovietice, Putin și-a arătat sărăcia intelectuală atît în interviuri, cît și în noile discursuri de dictator. Nu s-a văzut cîtuși de puțin că marea literatură rusă, invocată azi, la ananghie, i-ar fi trecut cîndva prin mînă. În lungile lui monologuri de tătuc a citat doar pilde rusești cu morală întortocheată și basme din stepă, lăsînd auditoriul mereu nedumerit. Iar cînd a invocat ortodoxia a făcut-o selectînd din evanghelii, ca ultimul amator, doar pasaje stranii și inadecvate. Putin a mers mereu pe lîngă cărarea ce duce la școală, a părut că nu înoată cu interlocutorii în apa aceluiași rîu. Și-a construit, însă, pe această derutantă lipsă de educație, un mit al jocului superior. Și-a tras pe față o mască marțială, preparată din tăcere și acid hialuronic, dar și-a uitat la vedere peruca de idei sovietice.
Ce dovezi ar fi, cu toate astea, că Putin e un om inteligent? Reușita lui de a-și clădi un regim personal despotic, cleptocrat și bazat pe teroare? Ar însemna, prin comparație, că Kim Jong-un e un geniu. În schimb, războiul grotesc dus împotriva Ucrainei semnalează mai degrabă prostia. Căci, fără acest război, Putin ar fi stat azi pe același piedestal supradimensionat clădit de Occident. Fără acest război ar fi condus a doua armată a lumii, nu jalnica încropeală de fiare și tactici sovietice. Fără acest război ar fi rămas furnizorul de energie al Europei, partenerul bogat, temut și capricios al liderilor timorați de la Bruxelles, Berlin și Paris. El și elita criminală din jurul lui și-ar fi putut vizita castelele din sudul Franței la bordul iahturilor obscene, și-ar fi putut păstra copiii la școlile de elită din Vest și și-ar fi ținut miliardele furate în bănci adevărate. Dacă s-ar mai fi abținut un an-doi, ar fi putut începe negocieri pentru formate extinse ale UE și NATO.
Dar deșteptăciunea lui, bazată, ca în toate realizările anterioare, pe aceiași complici îmbuibați, pe aceleași servicii secrete și pe aceleași iluzii de grandoare, atît a putut. Dacă ar fi să-i măsurăm inteligența și forța politică prin rezultatele economiei, obținem și mai puțin. Putin conduce o țară de 56 de ori mai întinsă ca Italia, cu o populație aproape triplă, cu resurse naturale de sute de ori mai mari, și are o libertate executivă absolută, neincomodată de opoziție. Cu toate astea, Rusia lui Putin livrează un PIB mai mic ca al Italiei. Sub dictatura lui Putin, rușii trăiesc în mizerie pe un munte de resurse naturale. Sînt cu mult sub nivelul de trai oferit de dictaturile din zona Golfului, care împart banii din petrol și cu cetățenii de rînd.
Dacă prostia arătată în război nu se pune, prostia arătată în economie rezolvă destul de clar problema inteligenței lui Putin. (catavencii.ro)
