România are o economie subterană estimată la 13,1% din PIB, potrivit unui studiu publicat de Visual Capitalist, care folosește date ale Fondului Monetar Internațional. Asta înseamnă că mai bine de o optime din banii care circulă în economia românească nu sunt declarați, nu sunt impozitați și, prin urmare, nu contribuie în niciun fel la bugetul statului.
Este o realitate care ne afectează direct, indiferent dacă ne dăm seama sau nu. Vrem spitale mai bune, școli moderne, drumuri asfaltate, administrații mai eficiente? Toate acestea costă, iar banii nu vin din promisiuni politice sau discursuri electorale, ci din taxe și impozite reale, colectate cinstit.
Economia subterană nu înseamnă doar activități ilegale. De cele mai multe ori, este vorba de tranzacții perfect legale, dar nedeclarate: muncă la negru, plăți fără factură, chirii nefiscalizate, mici afaceri care „uită” să treacă în acte o parte din venituri. Este o formă de normalitate periculoasă, în care tot mai mulți români aleg să ocolească statul și să „se descurce”, fără să realizeze că, în timp, acest lucru înseamnă mai puține servicii publice, mai multă birocrație și un cerc vicios care se autoalimentează.
Dacă ne uităm la restul Europei, observăm că România se află la mijlocul clasamentului. Stăm mai bine decât Albania (27,8%), Ucraina (19,3%) sau Turcia (16,1%), dar suntem departe de standardele Europei de Vest. În Franța, economia subterană reprezintă doar 6,7% din PIB. În Germania – 6,8%. În Marea Britanie – doar 5,3%.
Acolo, cultura fiscală este una de respect față de reguli și de încredere că banii plătiți prin taxe se întorc sub formă de servicii. La noi, încrederea în stat este scăzută, dar fuga de fiscalitate nu face decât să adâncească problema. Nu putem avea școli moderne și spitale curate dacă refuzăm să contribuim.
Într-o țară în care toată lumea cere reforme și investiții, dar prea puțini cer bon fiscal, schimbarea pare imposibilă. Dar ea nu va veni de sus în jos. Va veni atunci când fiecare dintre noi va înțelege că economia subterană nu e o formă de supraviețuire sau „șmecherie”, ci o frână reală pusă dezvoltării. Un sistem public nu poate funcționa fără bani, iar banii nu pot exista fără fiscalizare.
Ne place să spunem că vrem o țară ca afară. Dar în țările „ca afară”, oamenii plătesc impozite, declară veniturile și acceptă ideea de responsabilitate fiscală. Acolo, cei care încearcă să trișeze sunt considerați o problemă, nu niște eroi.
Dacă vrem să ne apropiem de acele standarde, trebuie să începem cu lucrurile mici. Să cerem bon fiscal, să refuzăm munca la negru, să declarăm corect ce câștigăm. Nu pentru stat, nu pentru politicieni, ci pentru noi.
România nu este cea mai coruptă sau cea mai haotică economie din Europa. Dar nici nu este acolo unde ar putea fi. Avem potențial, dar rămânem blocați într-o cultură economică a ascunsului și a neîncrederii. Iar dacă vrem cu adevărat o țară ca afară, trebuie să începem prin a ieși, fiecare dintre noi, din umbră.
