Stimate domn Ilie Bolojan,
Cu multă tristețe în suflet, dar fără dezamăgire, deoarece vă cunosc prea bine trecutul și ideologia, vin în ajutorul dumneavoastră pentru a clarifica câteva aspecte simple legate de declarațiile făcute în acest articol: Ilie Bolojan cere condiționarea finanțării universităților de numărul de absolvenți angajați în economia reală în domeniul absolvit.
Permiteți-mi să îmi structurez argumentul în două mari componente:
1. Teorie critică
Deoarece știu că această componentă nu se numără printre interesele dumneavoastră, voi explica aici, pe scurt, câteva dintre ipotezele unor mari filosofi/ sociologi care contrazic în mod direct poziția dumneavoastră:
– Oamenii nu sunt o marfă.
Este un lucru simplu de înțeles că oamenii sunt mai mult decât o simplă materie primă ce trebuie formată ca un produs pe bandă rulantă. Din contră, oamenii au capacitatea de a raționa, de a gândi critic, iar aceste lucruri ar trebui să-i ajute nu doar să se integreze în sistem, ci și să fie capabili să-l critice (vezi autori precum Adorno, Horkheimer și, de ce nu, pe al nostru Marius Babias).
– Industria de masă și alienarea individului.
Conform lui Adorno și Horkheimer, atunci când studenții își văd educația doar ca pe un mijloc de integrare pe piața muncii, ajung să fie alienați de sistem. Acest sistem capitalist (nu atât economic, cât ideologic) îi va lăsa fără ieșire, ca pe niște piese de șah cu care se joacă oligarhii. În acest caz specific, vorbim despre prietenii dumneavoastră care, în timp ce masele sunt formate să devină meseriași, sunt cei care își pregătesc strategiile pentru a-i controla.
– Despre rațiune ca simplu instrument.
Acest tip de raționalitate instrumentală are critici acerbe în filosofie, deoarece când privim doar spre economie și spre numere uităm să privim în locurile care contează cum ar fi etica, moralitatea.
– Despre puterea disciplinară.
Dacă poate Adorno și Horkheimer nu sunt printre preferații dumneavoastră, să trecem atunci la Școala franceză. Michel Foucault a dezvoltat ideea că puterea și cunoașterea sunt strâns legate de structurile de putere. El susține că instituții precum școlile, spitalele, închisorile și biserica nu sunt doar instrumente de disciplinare, ci și structuri care modelează și controlează comportamentul și gândirea indivizilor. Această putere disciplinară tinde să aplatizeze întreaga societate. Spuneți, domnule Bolojan, este aceasta ceea ce doriți? Oameni care să tacă și să facă? Oameni reduși la tăcere, disciplinați și “dresați” conform pieței muncii pe care doriți să o construiți?
După ani de studiu al filosofiei, aș putea să vă vorbesc despre mulți alții: Deleuze, Guattari, Derrida, Lyotard, Braidotti – însă voi păstra aici doar câteva idei fundamentale, pentru a nu vă lăsa prea confuz cu facultatea mea “non-meseriașă”.
2. Starea pieței muncii
Trec acum, sper eu cu succes, la punctul-cheie al analizei, sau, mai precis, la partea care vă interesează, căci înțeleg din cele afirmate de dumneavoastră că incapacitatea oamenilor educați de a raționa nu ar reprezenta o problemă. Să trecem, așadar, la o critică pe bune a punctelor-cheie:
– Diversitatea profesională.
Când vorbim despre educație și mediul universitar, este important să ne amintim că acestea pregătesc nu doar IT-iști, medici și avocați, ci și gânditori, scriitori și artiști. Excluderea a tot ce este frumos și reducerea oamenilor la niște piese pe bandă rulantă ar duce la un sistem opresiv, trist și lipsit de coloană vertebrală.
– Scopul educatorului.
Scopul cadrului didactic NU este de a forma roboței buni de piața muncii, nici de a-i învăța pe studenți să-și deschidă afaceri, să investească în crypto sau să-și plătească taxele. Scopul educatorului ESTE de a forma un individ funcțional, care să se descurce, să poată gândi și acționa în conformitate cu valorile, dar și cu sistemul. Atunci când înveți un om doar o meserie, doar atât va ști să facă; însă când îl înveți să gândească și să se descurce, va putea face orice își dorește toată viața.
– Comodificarea studentului.
Sub presiunea angajabilității, universitățile riscă să renunțe la formarea unei gândiri critice și libere, subordonându-se unor cerințe „de piață.” Astfel, educația riscă să devină o simplă anexă a economiei, iar cadrele didactice vor fi forțate să renunțe la valorile și principiile pe care se fundamentează universitatea. Dacă profesorii devin simpli „antrenori de meserii,” atunci pierdem valorile pe care universitatea ar trebui să le promoveze: gândirea liberă, cultura, etica.
– Piața muncii în cadrul acceleraționismului tehnologic.
Piața muncii este dinamică, iar meseriile viitorului vor fi diferite: Ceea ce piața cere astăzi s-ar putea să nu mai fie relevant peste 10 sau 20 de ani. O universitate care formează doar pentru „ce este cerut” astăzi devine depășită și statică imediat.
– Respectul pentru competența fiecăruia.
Așa cum eu nu vă spun cum să construiți drumuri sau să gestionați infrastructura Bihorului, poate ar fi bine să lăsați și dumneavoastră educația în seama celor care o înțeleg în profunzime. Academia nu e o administrație locală, iar simpla „rentabilitate” economică nu poate fi criteriul după care să modelăm viitorul educației și al culturii. Fiecare specialist cu domeniul lui.
Aceste reflecții vin de la un doctorand la Filosofie – o facultate care, într-adevăr, nu mă califică să mă angajez ca „filosof” în economia pe care o susțineți, dar care mi-a oferit ceva poate chiar mai valoros: capacitatea de a gândi critic, de a înțelege lumea din jur și de a evalua impactul deciziilor asupra unei societăți. Spre deosebire de modelul propus de dumneavoastră, această educație nu m-a redus la un instrument de piață, ci m-a pregătit să devin un cetățean conștient, capabil să contribuie la discuția despre viitorul societății noastre.
Ne vedem la vot, al meu sigur nu va merge spre PNL. (sursa)
