1. După ce am văzut „Nasty”, aseară, la Sala Palatului, rămân la părerea că, alături de Radu Jude, Tudor Giurgiu este cel mai bun agent provocator al generației sale de cineaști. Regizorul are un talent natural să găsească sămânța de controversă („Ceva mă râcâie la Libertate”), de dezbatere, de scandal („manele la Gopo?!”), provocându-și publicul să iasă din fotoliul de spectator și să „ia atitudine”. De data asta, „Nasty” provoacă nu prin ce spune, ci prin ce nu spune. Mulți vor remarca probabil că filmul alunecă grațios peste umbrele biografice ale personajului, peste felul în care și-a dărâmat în ultimii ani propria statuie, peste vecinătățile politice dubioase, peste viața „nesportivă” și violentă și se oprește exclusiv asupra sclipirilor de geniu ale celui mai mare tenismen român al tuturor timpurilor. Dintr-un început, Giurgiu pare să-și fi stabilit limitele: „C-așa-i în tenis, doar tenis”! Carevasăzică, convenția e – dacă este genial, i se iartă orice, ne interesează opera, nu biografia, chit că pentru cei care s-au folosit de geniul lui Năstase, de la prieteni și generali, la regimul comunist și postcomunist, n-a fost niciodată „doar tenis”.
2. Marea realizare a documentarului e că recuperează pentru publicul tânăr, grație imaginilor de arhivă și interviurilor cu mari jucători de tenis, locul extraordinar ocupat de Ilie Năstase în istoria tenisului mondial și explică felul în care acest jucător provenit dintr-o țară mică, pe care americanii nu o localizau pe hartă, a schimbat decisiv fața acestui sport.
3. Ca o paranteză, reconfortant pentru spectatorul din mine e modul în care Giurgiu l-a reținut pe Ion Ţiriac, partenerul de dublu al lui Năstase. Secvențele cu Ţiriac, ajuns între timp miliardar și probabil cel mai bogat român, sunt un contrapunct vesel la explozia de talent și de nonconformism a lui Năstase. Dacă Năstase e o poezie în mișcare, Țiriac e un veritabil contabil al cuvintelor. În 90 la sută dintre replicile lui Ţiriac, selectate de Giurgiu, e vorba despre bani (memorabilă secvența în care Ţiriac, la Londra, nu se gândește la tenis, ci la teniși, plănuind să-i cumpere cu două lire și să-i vândă la București la suprapreț, ca să trăiască din profit o lună). Filmul a făcut din Ţiriac un personaj comic, la apariția căruia sala a râs copios.
4. Una peste alta, a ieșit un un documentar bun despre un băiat rău: Ilie „Nasty” Năstase. În limba engleză, termenul „nasty” este un adjectiv care înseamnă ceva neplăcut, scârbos, rău sau urât. Năstase nu era pe terenul de tenis nici neplăcut, nici scârbos, nici rău și nici urât, ca dovadă publicul care, chiar și când îl huiduia, plătea bilet doar ca să-l vadă jucând și… protestând. În afara terenului, Năstase era un bun prieten, sincer, generos, un bon viveur și un mare crai. Primul rockstar al tenisului și printre primii care au democratizat acest sport al gentlemanilor scorțoși și manierați. Năstase era un geniu sălbatic, în stare pură, un copil extraordinar care refuză să crească, și pentru asta toată lumea înțelegea să-i ofere circumstanța atenuantă că este „nasty”. Unui jucător de geniu i se permite să fie „obraznic”, mai ales când distrează publicul. Unui tip care-și dă, la propriu, haina de pe el, i se permite să fie un pic „nebun”, pentru că nu are suflet rău (înduioșătoare e scena în care, după un meci în care l-a exasperat pe Arthur Ashe cu bufoneriile sale, determinându-l pe acesta să părăsească terenul, Ilie Năstase repară spășit situația aducându-i a doua zi prietenului său… un buchet mare de flori).
5. Documentarul, făcut „ca afară”, nu este deloc „nasty”. E bine construit, cu cele mai relevante „voci” internaționale ale acestui sport, cu un scenariu profesionist lucrat, care ține în frâu tensiunea, ca la un meci de tenis, de la început până la sfârșit (rar am văzut un public care să aplaude în timpul unui film – s-a întâmplat aseară în două rânduri, la scena când Năstase a ajuns numărul 1 în clasamentul ATP și la cea în care Ţiriac a ținut speech-ul de după finala de Cupă Davis pierdută la București în fața Statelor Unite).
6. O altă secvență memorabilă. Chiar și în zilele noastre, am făcut ochii mari când l-am văzut pe Năstase deschizând nu una, ci două sticle de Pepsi. E drept, era în State. Nu, dragii moșului, nu așa se trăia în România comunistă, dar asta e o poveste pentru un alt film.
7. Foarte bună munca de arheolog în arhive a lui Giurgiu. A recuperat multe înregistrări inedite, cum e cea în care ne arată primul avion care a părăsit România cu destinația Paris, după căderea lui Ceaușescu, și în care se aflau Ilie Năstase și Sever Mureșan (da, cel cu Banca Dacia Felix!). Întrebat de jurnaliștii francezi ce e acasă, Năstase răspunde că speră ca „ei” să reușească să scape de regimul comunist.
8. Un cuvânt despre „rasismul” lui Năstase. În 1970 era perfect natural ca lui Arthur Ashe să-i zică „Negroni”, pentru că era negru (Năstase avea un talent la porecle, el însuși primea cu seninătate porecla de „țigan”). În anii 2020 nu mai poate să spună că Serena Williams va avea un copil „ciocolată cu lapte”, pentru că „traumatizează și mama, și fătul”. Așa erau timpurile atunci, așa sunt azi, oamenii au devenit mai sensibili și mai atenți la cuvinte. După momentul cu Serena, prezent în film, eu aș fi introdus un episod mai puțin cunoscut: la un turneu de dublu, care instituise regula ca jucătorii să arate „la fel”, din solidaritate cu prietenul său „negru” Arthur Ashe, și considerând că acesta e supus discriminării rasiale, Ilie Năstase s-a dat cu cremă de ghete pe față.
9. Am râs însă când am aflat că Năstase a mai făcut istorie într-un domeniu: comportamentul lui nebun pe teren a fost motivul pentru care s-a scris codul de conduită al jucătorului de tenis. Ashe însuși a contribuit la acest ghid cu observații și propuneri după meciurile împotriva lui Nasty. A umplut 500 de pagini.
10. Recomand! Mergeți să-l vedeți și spuneți-mi cum vi s-a părut.
Florin Negruțiu / republica.ro
