„Eu cred că Guvernul României ar trebui să se implice mai insistent în apărarea limbii noastre române, pentru că noi o pierdem şi nouă ne pare foarte rău. Noi iubim limba noastră, noi ne zbatem pentru limba noastră, noi o preţuim mai mult decât voi acolo. Noi am spus totdeauna: vrem să vorbim, vrem să cântăm şi să ne rugăm în limba noastră. Noi vorbim în limba strămoşilor noştri de ani de zile. Sunt sute de ani de când suntem români. Şi acum, în câţiva ani, distrugem totul. Ne doare foarte mult. Mulţi din România nu înţeleg asta. E durere când îţi pierzi limba. Noi aici nu avem putere să facem ceva. Legea merge mai departe. Nu au cedat nicio literă din lege”.
Cuvintele îi aparțin doamnei Elena Nandriș, unul dintre liderii comunităților românești din Ucraina. Nu ați auzit de la domnia sa, așa cum nu veți auzi nici de la mine, nimic împotriva Ucrainei. Suntem toți de partea vecinilor noștri invadați de ruși și, așa cum am dovedit, îi sprijinim cu tot ce putem în drumul lor spre eliberarea teritoriilor ocupate de regimul Putin.
Înțelegem, în mod evident, faptul că ucrainenii sunt ocupați cu războiul, că se află într-o criză majoră, de rezolvarea căreia ține existența însăși a țării vecine ca stat suveran, cu aspirații europene, pe care România le susține. Însă cuvintele de durere exprimate de etnicii români din Ucraina, de frații și surorile noastre, nu pot și nu trebuie ignorate. Pe ele nu avem cum să nu le auzim și cum să nu le spunem! Lupta împotriva limbii române, stimați colegi, nu o putem susține, indiferent de cost. Pur și simplu, așa cum am mai spus de la această tribună, este un drept pe care statul român nu îl are!
În același timp, există o nevoie evidentă de a face mai mult, mult mai mult, pentru comunitățile românești de peste granițe. Este clar că nu am făcut și nu facem destul pentru ei.
Aș vrea să o spun, răspicat și cu toată convingerea, aici, în Parlament: relațiile de bună vecinătate sunt esențiale pentru noi, însă nu în detrimentul comunităților românești. Este atât de simplu și este un principiu care funcționează pentru orice țară europeană și democratică.
Cred, în primul rând, că diplomația românească are datoria de a fi mult mai activă și mai apăsată în demersurile inițiate dar și în mesajele transmise. Nu suntem și nu putem fi în postura de a lăsa de la noi, de a ne face că nu știm și că nu vedem, mai ales pe relația cu țări care își doresc integrarea în UE și în NATO. Adică, integrarea și alături de noi, de români!
De asemenea, consider că trebuie întreprinse noi demersuri pentru a sprijini comunitățile românești, prin toate mijloacele, pentru păstrarea, promovarea dar și dezvoltarea identității lor. Limba română nu trebuie să moară nici la Nord de Prut, nici la Sud de Dunăre și nici la Vest de vama Borș. Învățământul în limba română, dreptul românilor la liberă asociere, schimburile culturale, economice, bursele de studii, sunt și pot fi mijloace eficace pentru a-i ajuta pe români.
Dar, înainte de orice, nu avem dreptul să tăcem, nu avem dreptul să ne facem că nu știm, nu avem dreptul să nu facem nimic! Inclusiv la nivel de diplomație parlamentară, prin grupurile de prietenie, putem acționa și putem face presiuni, pentru că de presiune este vorba, pentru a cere răspicat protejarea minorității românești, tot mai asuprite. Dacă nu vom face asta, stimați colegi, nu avem nicio scuză. Nici din partea celor care comit așa ceva și mai ales, nici din partea noastră dacă rămânem fără reacție.
Declarație politică, Camera Deputaților, 03.05.2023
