Victoria Stoiciu: Chiar și Margaret Thatcher a introdus o taxă pe supraprofituri, noi de ce ne temem?
Un standard pentru guvernările de dreapta, Margaret Thatcher nu a ezitat când a fost vorba despre taxarea marilor beneficii. Acum, în România, discuția alunecă în patetism, în numele corporațiilor.
Distrugem economia, alungăm investitorii, se strigă în spațiul public în ultimele săptămâni, de când chestiunea taxei de solidaritate de 1% pe cifra de afaceri a marilor companii a fost readusă în discuție de către PSD.
Să punem lucrurile în context, să vedem cine și ce este distrus.
400.000 de români au intrat în cercul sărăciei
Anul trecut, în România, din cauza războiului și a inflației, numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie a crescut cu aproape 400.000. Dintre acestea, un sfert sunt copii – numărul copiilor care se zbat în sărăcie a crescut cu 110.000 în 2022. Drept urmare, estimează UNICEF, abandonul școlar se va accentua, astfel încât se vor pierde suplimentar 4,343 de ani de școală.
Sărăcia cu care se luptă acum influențează dramatic șansele de reușită în viață ale acestor copii – viitorul lor e pecetluit de timpuriu, fără ca ei să aibă vreo vină sau putere de a schimba ceva. Vor ajunge să facă meserii prost plătite și să aibă o viață grea.
În timp ce aproape jumătate de milion de români sunt aruncați în sărăcie din cauza contextului economic și geopolitic, profiturile companiilor traversează o perioadă de vis. În 2022 profitul net agregat al companiilor nefinanciare a crescut cu 42,6% față de 2021, când iarăși s-au înregistrat profituri-record.
Timpul de aur al companiilor
Să nu uităm că adevăratele profituri sunt de fapt și mai mari, fiind spoliate prin strategii de optimizare fiscală agresive. Un miliard de dolari a pierdut România în 2021 ca urmare a abuzurilor și evaziunii fiscale comise de corporații, adică echivalentul la 3% din veniturile fiscale. Banii aceștia ar fi suficienți pentru a crește cu 50% alocațiile tuturor celor aproximativ 4 milioane de copii din România, spre exemplu.
Și atunci se pune întrebarea – nu este moral și corect ca toți cei cărora le merge bine să manifeste o formă de solidaritate cu cei cărora le merge prost? Singura responsabilitate a unei companii este profitul, se vor grăbi să replice apologeții dâmbovițeni ai pieței libere, care scot de la naftalină o idee prăfuită, pe care până și corporațiile se sfiesc să o enunțe cu voce tare, pentru că dă prost, chiar dacă acesta e credo-ul lor tacit.
FMI arată că o astfel de taxă a fost o reușită economică
Discuții sau chiar demersuri despre impunerea unei taxe de solidaritate marilor companii există în multe state din Europa. Un raport recent întocmit de un grup de economiști celebri, printre care Joseph Stiglitz, Thomas Piketty și Gabriel Zucman, recomandă taxarea supraprofiturilor corporațiilor ca măsură urgentă pentru a contracara efectele inflației, ale crizei energetice și alimentare.
Nici măcar nu este o idee nouă – în timpul celor două războaie mondiale diverse state au impus marilor companii taxe de solidaritate pentru a participa la reconstrucția țărilor.
Mai recent, Margaret Thatcher, care nu poate fi suspectată de afilieri ideatice de stânga, a introdus și ea o taxă pe supraprofituri pentru a finanța bugetul național.
Istoric, implementarea unei astfel de taxe s-a dovedit a fi un succes din punctul de vedere al implementării și a generat venituri suplimentare, arată un recent raport al FMI. Cine se grăbește să califice măsura drept una socialistă ar face bine să își reîmprospăteaze cunoștințele istorice înainte de a arunca anatema.
În contextul românesc, o taxă de solidaritate aplicată marilor companii este o necesitate practică și totodată un imperativ moral. De ce?
Rămânem țara cu cele mai mici venituri fiscale
Primul argument este unul utilitar – România, mai mult decât orice altă țară europeană, are o nevoie disperată de încasări suplimentare la buget. În mod constant, România are cele mai mici venituri fiscale – în 2021 acestea au atins 27,2% din PIB, ceea ce ne situează pe penultimul loc din UE, cu un ecart de 14 puncte procentuale față de media UE (41,2% din PIB).
Impunerea unor impozite mai mari pentru companiile mari e o măsură validă nu doar sub aspect moral, de înfăptuire a dreptății, ci și sub aspect practic – introducerea unei taxe de 1% din cifra de afaceri pentru marile companii ar aduce 3,5 miliarde de lei în plus la buget.
Pentru a pune cifra în context, anul trecut încasările din impozitul pe profit au însumat 26,66 de miliarde lei. Nu este o cifră care să umfle peste noapte veniturile fiscale ale țării – dar nicio măsură fiscală de una singură nu va reuși așa ceva, e necesar un cumul de reforme, de la eliminarea regimurilor fiscale preferențiale, impozitare progresivă și până la deja faimoasa digitalizare a ANAF.
Ne bazăm pe impozite și taxe plătite de angajați și consumatori
Apoi, o taxă de solidaritate impusă companiilor ar echilibra balanța fiscală care face ca actualmente povara taxelor și impozitelor să apese covârșitor pe umerii angajaților și a consumatorilor. S-a spus că nici o țară din UE nu se bazează pe venitul din profiturile companiilor.
Este adevărat, doar că în puține alte țări din UE bugetul este alimentat într-o măsură atât de mare ca la noi de impozitele și taxele plătite de angajați și consumatori.
Structura veniturilor bugetare în România este orientată predominant către venituri din contribuții sociale și impozite indirecte, care însumate reprezintă 82,6% din veniturile fiscale, cea mai mare valoare din UE, constată Consiliul Fiscal.
Să discutăm cum o facem, dar s-o facem
La nivel european se manifestă tendința de echilibrare a ponderii impozitelor directe, indirecte și a celor din contribuții de asigurări sociale (respectiv, o medie UE de 32,3%, 33% și 34,7%).
Prin urmare, orice măsură fiscală care urmărește să echilibreze balanța și să crească veniturile obținute de la companii și de la cei bogați este binevenită și ne apropie de modelul european.
O țară ca afară înseamnă mai multă dreptate fiscală – înseamnă că aceia care muncesc și câștigă puțin să nu ducă greul ca acum, ci să îl împartă cu companiile.
Isteria liberalilor și a economiștilor de dreapta împotriva unei taxe de solidaritate e o istorie a isteriei împotriva normalității. Putem discuta aspecte practice legate de implementare, de formula optimă, dar nu oportunitatea introducerii unei astfel de taxe, care este evidentă. Cum spuneam, taxa de solidaritate, suprataxarea profiturilor nu sunt chestiuni care țin de o ideologie – țin de capacitatea de a găsi soluții vizionare în vremuri în care gândirea business as usual ne împinge în prăpastie.
Citeşte întreaga ştire: Chiar și Margaret Thatcher a introdus o taxă pe supraprofituri, noi de ce ne temem?
