Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia. Pe de o parte, i se părea inutil să dea detalii despre obârșia sau familia sa, lucruri pe care nu le vedea în niciun fel legate de propria operă. Pe de altă parte, având o viață mai lungă decât a unor scriitori contemporani, a putut să observe cum amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca să respecte canoanele unei biografii de artist. Caragiale a descoperit că niciun scriitor nu poate scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis să şi-o construiască singur. Nu era o mistificare propriu-zisă. Nu şi-a înfrumuseţat biografia;dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai negre decât se cuvenea.
Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectând un paradoxal orgoliu plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre contemporanii săi. De exemplu, a afirmat mereu că e neam de „idriot” (locuitor al insulei grecești Idria), mizând pe calamburul caraghios rezultat. Într-un moment de cinism pedagogic, vrând să-l dezveţe pe fiul său, viitorul scriitor Mateiu I. Caragiale, de fumurile nobiliare, i-a spus că se trage din neam de plăcintari balcanici cu ţeasta teşită, atavic, din cauza tăvilor purtate pe creştet timp de generaţii întregi. În realitate, bunicul său, Ştefan Caraialis, grec originar din insula Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului Ioan Caragea și venise la București în suita acestuia de la Constantinopol, cartierul general al aristocraţiei greceşti la acea vreme.
Fără să aparţină vreunei mari familii, Ştefan bucătarul făcea parte din anturajul unuia dintre cei mai bogaţi boieri greci ai epocii. Primul său fiu, Luca, tatăl viitorului dramaturg, s-a născut şi el la Constantinopol, la curtea lui Caragea;frații acestuia, Costache și Iorgu Caragiale, născuți în România, au făcut parte din elita teatrului românesc de la începuturile sale, Costache fiind chiar primul director al Teatrului Național înființat în București la 1852. Mama lui Caragiale se trăgea dintr-un neam de negustori greci brașoveni;din familia extinsă făceau parte negustori putred de bogaţi, precum Ecaterina Momolo, dar și artiști precum pictorul academizant Constantin Lecca.
Familie „de pripas”? Nu prea
Un alt amănunt adesea menţionat priveşte naşterea lui Caragiale în cătunul Haimanale din Prahova, amănunt luat a trimite spre un destin de om fără căpătâi, de pripas, aşa cum va pretinde uneori, compătimindu-se, dramaturgul. În realitate, Ion Luca se naşte în casa secretarului averilor bogatei mănăstiri Mărgineni, casă care se afla, natural, în cătunul din apropierea mănăstirii. Tatăl său, Luca Caragiale, era delegat (având rang de pitar din 1953 !) cu administrarea unui „imperiu imobiliar” care cuprindea numeroase moşii în judeţele Prahova, Teleorman, R. Sărat, Ialomiţa, Buzău şi Brăila. Funcţionar cinstit, Luca va deveni în anii următori avocat şi, ulterior, judecător la Ploieşti, meserii care nu se mai potrivesc deloc capului unei familii „de pripas”.
„Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific”, afirma Caragiale la maturitate, când ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă. De fapt, studiile scriitorului au fost mai consistente decât atât. Încheind şcoala primară la Ploieşti, apoi gimnaziul în aceeaşi localitate, urmând şi un an de liceu la Bucureşti, Caragiale are studii la fel de durabile ca mulţi dintre avocaţii sau profesorii titulari din România acelei vremi. Într-o scrisoare târzie către Vlahuţă, el recunoaşte:„am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot apuca de învăţătura dreptului – să mă fac avocat” . Însă opţiunea lui merge către literatură, aşa încât se înscrie pentru doi ani la cursurile Conservatorului dramatic de pe lângă Teatrul Naţional din Bucureşti, profesor fiindu-i unchiul său, reputatul actor (şi dramaturg) Costache Caragiale.
În această perioadă îl întâlneşte pe Eminescu, o întâlnire marcantă pentru istoria literaturii şi pentru destinul său, prin apropierea ulterioară de societatea „Junimea”. Epoca aceasta, prelungită până pe la 1872, când Ion Luca este un intim al scenei, funcţionând ca sufleur, copist şi actor în roluri mărunte, contribuie în mod decisiv la reuşita lui ca dramaturg, peste câţiva ani. Acum a deprins Caragiale înţelegerea specială a teatrului pe care o au doar cei care participă la spectacol de pe scenă, iar nu din lojă:compoziţia armonioasă a intrigii, importanţa decorului, costumelor, gesticii, mimicii, eliminarea retorismelor şi a momentelor moarte, un mare simţ al autenticităţii în reprezentarea dramatică. Peste ani, Caragiale va fi şi un excelent regizor (director de scenă, cum se spunea pe atunci). Dar mai ales piesele sale de teatru, rămase clasice, sunt nişte demonstraţii de stăpânire expertă a compoziţiei dramatice. (Historia.ro)
