Până la urmă, la ce e bună democrația? La dezbatere. La a ne asigura că poporul, în toată diversitatea lui de opinii și convingeri, este reprezentat în Parlament și că nimeni, teoretic, nu ia decizii pur și simplu pentru că VREA, fără nicio răspundere, fără nicio responsabilitate, fără a-i fi contestate ideile și deciziile de către nimeni, niciodată. Și totuși…
Da. Ar fi mai ușor pentru un președinte care a rămas clar lider de partid – dar de ce să ne mai împiedicăm de Constituție și un guvern subordonat total președintelui (mai știți cu plângea în trecutul apropiat că nu mai are puteri??) ca și Parlamentul ca și CCR ca și Avocatul Poporului să nu facă nimic altceva decât să le aplaude deciziile, bune sau proaste. Ar fi atât de ușor… Și, este adevărat, au fost astfel de perioade după Revoluție! Dar a fost bine? Ne-a plăcut? Dar am mai avea, atunci, democrație?
Toată lumea avertizează că democrația este complicată, extrem de complicată. Că putem avea la putere, în diverse instituții (esențiale) ale Statului, diverse partide, total opuse. Dar avem și exemplul contrar.
Avem zeci de ani de exemplu contrar, când TOATE instituțiile erau aliniate în spatele unui singur partid, al unei singure persoane. Era mai bine? Desigur, NU! Un NU hotărât, în ciuda oricăror tentații amăgitoare de a îndulci trecutul, comparat cu un prezent extrem de complicat și populat cu personaje în general seci…
Până la urmă, gâlceava președintelui și a premierului cu două-trei instituții pe care nu le CONTROLEAZĂ, este gâlceava lor cu democrația. Nu aparenta și falsa neputință de a lua decizii e problema lor. Problema lor e că nu pot lua deciziile pe care le vor ei, fără control de nicăieri, fără impunitate și, desigur, este posibil, în beneficiul unor anumite grupuri.
De aceea se luptau acum trei luni nu cu pandemia ci pentru anticipate. De aceea se luptă acum nu cu relansarea, ci cu câștigarea alegerilor. Lupta lor de azi este pentru putere. Pentru TOATĂ puterea. Este tentația automată a oricărui partid. Doar că aici intervine democrația și intervine poporul.
Dacă se lasă amagit, dacă ajunge să creadă că puterea concentrată într-un singur pumn (China de exemplu) e mai bună, dacă i se pare că autoritarismul este mai eficace (și poate părea astfel, doar că pe termen scurt!!), poporul se va împinge pe el însuși în brațele acelui grup, în încleștarea acelui pumn. Și va culege roadele putrede. Însă, de acea dată, va fi pe termen lung. Și nu ne va plăcea. Pentru că vor veni ani de zile de putreziciune.
Suntem, din interior, ca oameni, tentați să vedem puterea concentrată ca fiind mai eficace. Suntem tentați să ne transferăm încrederea și chiar speranțele către cei care par mai fermi, mai deciși, mai bolovănoși chiar. Și suntem tentați să le trecem cu vederea și incompetența și nereușitele și minciunile. Pentru că ne dau, în chip minicionos, o anumită stabilitate pe care o plătim însă scump. Prețul ei este pierderea democrației!
Însă democrația nu este stabilă. Ea este volatilă, este complexă și complicată pentru că noi înșine suntem asfel. Mai mult, democrația înseamnă implicare și participare activă, zi de zi, la treburile cetății, la a monitoriza și la a trage la răspundere puterea. Prin vot, prin proteste, prin petiții, prin greve, prin dezbateri, prin revoluții (!!), prin tot ce îi stă poporului la îndemână.
Democrația este incompatibilă cu lenea sau cu apatia poporului. Democrația este incompatibilă cu tătucii sau mămucile patriei. A fost și în ultimele secole, va fi și în cele viitoare.
Singura compatibilitatea a democrației este cea cu un popor treaz și activ și realist.
Gâlceava acestor domni (Iohannis, Orban și gașca) așadar, nu este nici cu Parlamentul, nici cu CCR. Este gâlceava lor cu întregul popor.
