În ultimul secol, România a trecut prin cel puțin 6 crize economice: (1) marea criză din 1929-1933; (2) anii 1940 şi perioada de război, foametea din 1945-1947, reconstrucţia postbelică; (3) anii 1980, marcaţi de plata datoriei externe; cele două recesiuni ale tranziţiei, (4) 1990-1992 şi (5) 1997-1999; (6) recesiunea din 2009-2010, arată o cercetare a Institutului pentru Cercetarea Calității Vieții (ICCV) citat de HotNews.ro.
Toate aceste crize au câteva puncte comune, spun cercetătorii ICCV:
- 1. recesiuni adânci, cu scăderi masive ale standardului de viaţă al populaţiei şi perioade lungi până la recuperarea nivelului dinaintea izbucnirii crizei;
- 2. capacitatea redusă a economiei de a rezista la şocuri şi de a susţine o plasă de siguranţă;
- 3. perioada cea mai dificilă din punct de vedere social – cea a degradării calităţii vieţii populaţiei – nu este cea imediat următoare şocului economic, ci se manifestă în timp; pentru populaţie, perioada „curbelor de sacrificiu” durează ani de zile;
- 4. decalajul în timp între punctul cel mai de jos al căderii economiei şi, respectiv, punctul cel mai de jos al degradării standardului de viaţă; economia îşi revine mai repede decât standardul de viaţă;
- 5. deteriorarea finanţelor publice prin deficite mari şi creşterea datoriei publice, determinate de căderea economiei; greul efortului de reducere a deficitului şi de plată a datoriei este suportat de generaţiile active la acel moment, nu de cele viitoare;
- 6. populaţia României este cea care a suportat o parte disproporţionat de ridicată a costurilor economice şi sociale ale crizelor; cu alte cuvinte, aproape fiecare generaţie a cunoscut o perioadă „de sacrificiu”; costurile au fost inegal distribuite, apăsând îndeosebi pe umerii celora cu venituri medii şi mici.
Experienţa celor trei perioade de recesiune din ultimii 30 de ani – care au fost resimţite de cel puţin două treimi din populaţia adultă actuală – ilustrează punctele de mai sus. În figura de mai jos este prezentată dinamica indicelui câştigului salarial real (salariul nominal mediu net, în termen reali) în perioada recesiunilor 1990-1992, 1997-1999 şi 2009-2010. În fiecare dintre figuri, valoarea de la care se pleacă este 100, respectiv cea din anul precedent declanşării recesiunii, iar revenirea peste valoarea de 100 înseamnă recuperarea puterii de cumpărare a salariului mediu, respectiv a pensiei medii, din perioada de dinainte de criză.
Conform datelor din Figura 1, numărul de ani necesar pentru a reveni la situaţia de dinainte de criză a excedat simţitor durata în ani a recesiunilor. În plus, numărul de ani necesar revenirii la puterea de cumpărare de dinainte crizei a fost unul ridicat: 6 ani în cazul recesiunii începute în 2009, 8-10 ani pentru cea începută în 1997.
În cazul recesiunii din 1990-1992, revenirea salariului mediu şi a pensiei medii la valoarea din 1990 a fost întreruptă de o nouă recesiune. Nivelul dinaintea crizei a fost atins abia după 17 ani în cazul salariului mediu şi 18 ani în cazul pensiei medii.
Aşadar, pe baza experienţei privind crizele, putem afirma că:
- 1. perioada cea mai dificilă pentru standardul de viaţă va urma după ce criza medicală va trece sau se va reduce;
- 2. la momentul aprilie 2020, populaţia se raportează încă, psihologic, la nivelul veniturilor din februarie-martie, nu la privaţiunile din viitor;
- 3. consecinţele socio-economice ale pandemiei asupra calităţii vieţii românilor vor domina cel puţin prima parte a deceniului 2020-2030.
Particularitatea situaţiei actuale constă în faptul că, pentru prima dată, experimentăm o criză care îşi are originea în sănătate.
România are o capacitate macroeconomică scăzută de a susţine un deficit public mare, de sprijinire, cu orice preţ, a economiei şi populaţiei, în comparaţie cu măsurile anunţate de statele occidentale. Această limitare derivă din nivelul general de dezvoltare a economiei României, de poziţia periferică în sistemul mondial. Ţara noastră nu este în situaţia Germaniei, SUA ori chiar a Italiei, în care banca centrală să cumpere titluri de stat şi să susţină deficitul ori în care titlurile de stat îşi pot găsi, cu puţine dificultăţi sau chiar deloc, cumpărători pe pieţele financiare. Altfel spus, SUA se pot baza pe forţa economică a Rezervei Federale, iar statele din zona euro pe Banca Centrală Europeană (BCE), forţă economică incomparabilă cu cea a Băncii Naţionale a României.
Forţa de muncă ieftină, slab calificată şi înalt vulnerabilă la şocuri economice
Modelul economic al României se bazează, în mare măsură, pe forţa de muncă ieftină, slab calificată (low skill, low pay). Cu alte cuvinte, există o mare masă de salarii mici şi locuri de muncă precare. Pe termen mediu şi lung, reducerea ritmului depopulării României este incompatibilă cu permanentizarea modelului ocupaţional al economiei româneşti. Altfel spus, fără ieşirea din modelul low skill, low pay, economia României se va confrunta cu o problemă crescândă şi insolubilă a lipsei forţei de muncă, după ce economia se va fi relansat.
În contextul tranziţiei s-a cristalizat o structură a pieţei muncii în care numeroşi salariaţi au locuri de muncă ce presupun în cea mai mare parte calificări reduse. Potrivit datelor privind structura socio-ocupaţională a salariaţilor din octombrie 2017, printre primele 20 de ocupaţii ca număr de salariaţi se numărau: şofer autocamion/maşină de tonaj mare (152 mii salariaţi); lucrător comercial (143 mii salariaţi); vânzător (142 mii); şofer de camioane şi autoturisme (105 mii); muncitor fără calificare specială la asamblarea, montarea pieselor (96 mii); agent de pază (95 mii); muncitor fără calificare specială în industria confecţiilor (95 mii); asistent medical generalist (94 mii); manipulant mărfuri (85 mii); muncitor necalificat la demolarea clădirilor, căptuşeli, zidărie, plăci mozaic, faianţă, gresie, parchet (85 mii); însoţitor al unei persoane cu handicap grav (65 mii); agent de vânzări (63 mii).
Pierderi de venituri primare din cauza pandemiei: grupurile afectate
Restrângerea activităţii economice şi sociale – ca urmare a regulilor de izolare şi distanţare fizică şi socială pentru a combate răspândirea virusului – are drept efect şi scăderea veniturilor populaţiei.
Cei mai afectaţi sunt:
• cei care şi-au pierdut locurile de muncă: circa un sfert de milion de persoane au fost disponibilizate;
• salariaţii care au intrat în şomaj tehnic: peste un milion de persoane au avut contractul de muncă suspendat;
• persoanele în ocupare informală (adesea şi precară), subocupare şi/sau agricultura de subzistenţă, al căror număr precis rămâne necunoscut;
• persoanele care s-au întors recent din străinătate şi care nu au venituri, şi numărul precis al acestora nefiind cunoscut.
În lipsa alternativelor precum şomajul tehnic, adresate doar celor de pe piaţa formală a muncii, riscul social, chiar de supravieţuire, este şi mai ridicat pentru ultimele două categorii.
Sistemul de protecţie socială are rolul de compensa pentru pierderile de venituri primare prin cele două componente ale sale: asigurările sociale şi asistenţa socială.
Recomandări de politici în asigurările sociale
- Indemnizaţia de şomaj la 1.000 lei / lunar
Recomandăm mărirea cuantumului indemnizaţiei de şomaj la 1.000 lei pe lună, ca măsură excepţională pentru o perioadă de 3-6 luni, cu posibilitatea prelungirii în funcţie de evoluţia epidemiologică şi/sau socio-economică. Formula de calcul din lege prin raportarea la ISR să fie suspendată în această perioadă. Precizăm că nivelul de 1.000 de lei lunar este apropiat de pragul de 75% din salariul minim net.
Există două motive pentru care recomandăm ca indemnizaţia de şomaj să fie de 1.000 lei: (1) formula actuală de calcul, prin care maximul indemnizaţiei de şomaj este sub 480 lei, adică mai puţin de 100 euro lunar; menţinerea unei asemenea formule, bazată pe politicile de austeritate din 2010-2012 şi pe nivelul veniturilor populaţiei din urmă cu 10 ani reprezintă un risc social major, în eventualitatea unui şomaj masiv provocat de recesiune; (2) raportarea indemnizaţiei de şomaj la 75% din salariul minim a funcţionat foarte bine timp de circa 20 de ani, chiar şi în perioadele în care România înregistra peste un milion de şomeri.
De asemenea, recomandăm extinderea accesului la indemnizaţia de şomaj şi pentru şomerii pe termen lung, care sunt înregistraţi, dar care nu mai beneficiază de indemnizaţie de şomaj.
- (Re)introducerea contribuţiei sociale de şomaj
Contribuţia de asigurări sociale de şomaj a fost eliminată la 1 ianuarie 2018 prin controversata „revoluţie fiscală” din 2017. Până la acea dată, salariaţii contribuiau la fondul de şomaj cu 0,5% din salariul brut, iar angajatorii contribuiau cu echivalentul a 0,5% din salariul brut al angajatului. De la 1 ianuarie 2018, contribuţia de şomaj din partea angajatului a fost anulată, iar cea din partea angajatorului a fost contopită în noua contribuţie asiguratorie pentru muncă.
În condiţiile unui şomaj de ordinul a sute de mii de persoane, fondul de şomaj nu va face faţă plăţilor. În plus faţă de transferurile de la buget, recomandăm reintroducerea contribuţiei de şomaj. Ar fi o formă de solidaritate socială şi de revenire la situaţia normală în care asiguratul contribuie direct la asigurările de şomaj.
- Universalizarea accesului la sistemul public de asigurări de sănătate
Recomandăm universalizarea accesului populaţiei la sistemul public de sănătate. Actualmente, persoanele neasigurate nu pot beneficia decât de asistenţă medicală de urgenţă. Restrângerea accesului populaţiei la îngrijire sanitară reprezintă un regres faţă de perioada comunistă şi faţă de anii ’90, când România avea un sistem universalist cvasi-gratuit, finanţat de la bugetul public, cu plată pentru anumite servicii la cerere şi cu participare contributorie obligatorie pentru persoanele ce realizează venituri, în principal din muncă.
- (Re)introducerea plăţii contribuţiei sociale de sănătate pentru pensionarii cu venituri mai mari de 3.200 lei lunar
Recomandăm reintroducerea plăţii contribuţiei de asigurări de sănătate de către pensionarii cu venituri (din pensie şi orice alte surse) mai mari de 3.200 lei net lunar, valoarea salariului mediu net din februarie 2020.
sursa: HotNews.ro
