printreranduri.net: Ieri, pe 16 Martie s-au împlinit doi ani de la instituirea stării de urgență de către „autoritățile” statului român, așa că putem spune că am ”aniversat” doi ani de la debutul „marelui război împotriva Covid-19”.
Că nu a avut loc nicio ceremonie oficială poate fi și din cauza faptului că, așa cum Rusia nu a declarat război Ucrainei, în mod oficial, acest „război” împotriva virusului nu a fost decretat niciodată în România. Nu și-a asumat nimeni dintre reprezentanții „autorităților” să semneze un document cu valoare juridică. Totul s-a petrecut pompieristic, sub imperativul urgenței, fără responsabilități (legale) clar asumate.
Și cum a început, așa s-a și terminat! ”Marele război” care ne-a mâncat doi ani de viață a început și s-a terminat prin declarațiile televizate ale președintelui Iohannis. Ceea ce a fost, la început, o simplă răceală s-a transformat într-un virus ucigaș, virus care în doi ani de zile s-a transformat în ceea ce trebuia să fie de la bun început: un fapt cotidian.
Astăzi, avem un număr mult mai mare de infectări și de persoane decedate decât la debutul stării de urgență, cu toate acestea nimeni dintre „autorități” nu se mai „luptă”. Nici românii, nu mai sunt speriați. Astăzi, ”eroii” pandemiei au fost înlocuiți de medicii de familie, cenușăresele sistemului medical românesc. Pe umerii acestora din urmă a fost transferată sarcina combaterii pandemiei niciodată declarate (oficial).
Cei doi ani de pandemie au ridicat multe întrebări și au oferit prea puține răspunsuri și certitudini.
Nu știm exact nici cum a început și nici cum s-a terminat pandemia. Sau de ce. Nu știm nici măcar dacă s-a terminat de tot.
Nu știm la ce ne-au folosit, în mod real, toate restricțiile impuse de „autoritățile” (in)competente. Nu știm cât de eficiente au fost vaccinurile sau certificatele „verzi” și nici toate celelalte „măsuri” mai mult sau mai puțin sanitare, mai mult sau mai puțin dăunătoare democrației. Nu știm cum au reușit ele să „combată” virusul. Am rămas cu mari semne de întrebare privind internările forțate, izoletele, cântatul imnului la difuzoarele mașinilor de miliție, interzisul dansului, închisul oamenilor case, îngroparea morților în saci de gunoi, metodologia dubioasă a raportărilor de cazuri și de „decese asociate noului coronavirus”, lipsa autopsiilor, mari semne de întrebare privind știrile „oficiale” ale misteriosului Grup de Comunicare Strategică, etc.. Am rămas cu multe întrebări privind adecvarea măsurilor la obiectivul urmărit – sănătatea publică, orice ar fi însemnat aceasta.
Pe cât de nătângi, multe măsuri au fost pe atât de periculoase pentru ideea de libertate și democrație. Am observat că oamenii au fost (foarte) dispuși să renunțe la drepturi și libertăți pentru a-și salva viața, pentru a se pune la adăpost sau măcar pentru a avea impresia că sunt în siguranță. Nu știm cât de sănătoși și de protejați suntem astăzi, însă știm că „salvatorii” au profitat la maxim de necazul nostru pentru a acumula și mai multă putere și și mai multe resurse. Mai știm că disfuncționalitățile sistemului sanitar au fost transferate asupra drepturilor pacienților. Știm că s-au cheltuit foarte mulți bani publici, zeci de miliarde de euro, însă nu știm cât de bine au fost ei utilizați. Nimeni nu ne-a dat nicio socoteală. Nu știm cât de mult ne-a ajutat vaccinarea, însă știm un lucru cert: campania de vaccinare a fost un eșec major în România.
Și mai știm un lucru. Că în toată această perioadă, când toate resursele și toate energiile au fost concentrate asupra domeniului sanitar, „eroii luptei” nu au reușit să construiască nici măcar un spital nou., atât de necesar. Unul singur! Dacă nu acum, atunci oare când ar fi fost cea bună ocazie ca, în sfârșit să se mobilizeze și să facă ceea ce nu au reușit în ultimii 30 de ani? Ce oportunitate mai bună au așteptat? Toți banii și toate zecile de miliarde s-au cheltuit pe consumabile: măști, vaccinuri, dezinfectanți, etc. Nu spun că acestea nu erau necesare. Spun doar că aceste cheltuieli nu pot fi considerate investiții pe termen lung, nici în spitale și nici în sănătatea oamenilor.
„Marele război” s-a transformat într-o luptă de uzură, de-a dreptul banală, căreia nimeni nu-i mai acordă prea mare atenție. Acum avem alți „demoni” mult mai periculoși care ne acaparează toată atenția și toate fricile: Putin și armata rusă care au invadat Ucraina, dar nu prea reușesc sau nu prea vor să o cucerească. În orice caz, la finalul „războiului” imaginar cu virusul ne-am ales cu un război în toată regula, chiar la granițele patriei. Și dăi și luptă…
PS. Doar eu am rămas cu impresia că ”autoritățile” au acționat asupra efectelor și nu asupra cauzelor? Doar eu am rămas cu ideea că nu avem nicio garanție că astfel de „crize” nu se vor repeta atunci când „autoritățile” vor considera că e oportun să emită decrete prezidențiale sau militare prin care să contribuie la schimbarea lumii? Doar eu am rămas cu gândul că ni s-au luat/furat doi ani din viață, doi ani în care am ”uitat” să trăim fiind mai preocupați să supraviețuim? (printreranduri.net)
