În decembrie 2021, când Rusia începea să maseze trupe la frontiera cu Ucraina, Minerva Chios, o navă-transport de GNL din Louisiana aflată în mijlocul Oceanului Indian, a făcut cale întoarsă în direcția Europa, prin Canalul Suez.
La fel s-a întâmplat și cu Maran Gas Vergina, din Delaware, care se apropia de strâmtoarea Malacca: s-a întors pentru a descărca gazul în Turcia. Nava Marvel Crane, care urma să folosească Canalul Panama pentru a porni spre Asia, s-a îndreptat brusc spre Spania.
Bătrânul Continent, atât de dependent de gazul rusesc, a devenit brusc atractiv, iar armatorii și-au deturnat încărcăturile către cei mai buni cumpărători.
Aceste devieri de traseu în largul oceanelor sunt marginale în aprovizionarea Europei. Potrivit Wall Street Journal, 40% din importurile /de hidrocarburi/ ale Uniunii Europene din 2019 au venit din Rusia, 22% din Norvegia, 7,2% din Algeria și 4,6% din Qatar. Statele Unite sunt nou venite în club.
Datorită exploatării șisturilor bituminoase, SUA au devenit principalul producător mondial de hidrocarburi, depășind Arabia Saudită și Rusia. Statele Unite au început să-și exporte producția începând cu 2016, când președintele Obama a abolit o interdicție de export ce data din 1975, după primul șoc petrolier produs de OPEC. La șase ani de la expedierea primului lor transport de GNL, americanii ar urma să devină principalii exportatori de GNL în 2022, înaintea Qatarului și Australiei, datorită deschiderii de noi terminale în Texas și Louisiana.
Statele Unite, care trimite jumătate din exporturile sale către Asia, sar acum în ajutorul europenilor, valoarea transporturilor crescând de patru ori într-un an (5 milioane de tone în ianuarie).
Americanii speră în special să împiedice inaugurarea în 2022 a gazoductului Nord Stream 2, care ar urma să aprovizioneze Germania pe sub Marea Baltică, fără a trece prin Ucraina. „Dacă Rusia invadează Ucraina, atunci nu va mai exista Nord Stream 2.
Îi vom pune capăt”, a avertizat Joe Biden în timpul unei întâlniri la Casa Albă cu cancelarul german, pe 7 februarie, asigurând că are mijloacele pentru a face acest lucru. „Vă promit că suntem capabili să facem asta”, a spus președintele SUA. Olaf Scholz a răspuns cu o ambiguitate perfectă: „Vom fi uniți. Vom acționa împreună. Și vom lua toate măsurile necesare”.
Pentru ca Europa să scape de dependența de gazul rusesc, mai trebuie să fie echipată și cu infrastructura necesară. Germania nu are momentan un terminal GNL, dar caută soluții. „Gazul lichefiat este o soluție alternativă la importul de gaz rusesc”, a explicat purtătorul de cuvânt al cancelarului Scholz, amintind că „mai multe proiecte” pentru terminale se află în lucru în nordul țării.
„Consolidarea securității aprovizionării”
Una dintre cele mai avansate țări europene în această direcție este Polonia, care a dorit foarte mult să se elibereze de dependența de Rusia. Încă din 2006, a început să construiască un terminal GNL la Marea Baltică, care a intrat în funcțiune în 2016. Polonia a încheiat apoi acorduri de aprovizionare pe termen lung cu companii americane precum Cheniere Energy și Sempra Energy.
Franța are infrastructură GNL, dar exploatarea ei este în contradicție cu discursul privind clima și gazele de șist. Engie intenționează să semneze un contract pe 20 de ani, în valoare de 7 miliarde de dolari, pentru a cumpăra GNL de la NextDecade din Texas. Dar guvernul francez, care deține o treime din Engie, a sabotat proiectul în toamna trecută.
La nivel european, preocupările pentru mediu pălesc brusc în favoarea securității aprovizionării cu gaze, după cum reiese dintr-un comunicat de presă al președintelui american Joe Biden și al președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, de la sfârșitul lunii ianuarie.
„Statele Unite și Uniunea Europeană lucrează împreună pentru a aproviziona (…) UE cu gaze naturale (…), pentru a evita șocurile de aprovizionare, inclusiv cele care ar putea rezulta dintr-o nouă invazie rusă în Ucraina”, au afirmat cei doi oficiali, considerând că „GNL poate (…) permite trecerea la un nivel net zero al emisiilor de gaze cu efect de seră”.
Devierea transporturilor spre Europa
Pe 7 februarie, la Bruxelles, secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, și-a oferit serviciile: „Când Rusia a întrerupt aprovizionarea cu gaze către Europa din cauza unei dispute cu Ucraina în 2009, oamenii au murit de frig. Și atunci când aprovizionarea cu energie eșuează, economiile se clatină. Suntem hotărâți să împiedicăm ca acest lucru să se întâmple din nou”.
Diplomația gazelor nu este nouă. În timpul mandatului lui Donald Trump, în martie 2019, la Houston (Texas), Mike Pompeo, pe atunci secretar de stat, denunța dependența în care Rusia și Iranul plasau anumite țări cu ajutorul hidrocarburilor lor și propunea cumpărarea de la… SUA. „Noi nu exportăm doar energie americană. Exportăm sistemul nostru de valori comerciale către prietenii și partenerii noștri”.
Statele Unite își mobilizează aliații producători și consumatori pentru a devia transporturile către Europa. După ce a cerut Qatarului, al cărui emir se afla în vizită la Washington la începutul lunii februarie, să îi ajute pe europeni, administrația Biden a cerut Japoniei să cedeze o parte din importurile sale de GNL.
Tokyo este, după Beijing, al doilea mare importator mondial de GNL (74 de milioane de tone). Cantitatea cedată va fi probabil limitată, având în vedere nevoile Japoniei. Potrivit AFP, ministrul nipon al economiei, Koichi Hagiuda, a menționat situația energetică „dificilă” a țării sale, dar a explicat că Tokyo dorește să răspundă apelului Statelor Unite și al Uniunii Europene.
Sursa: Le Monde/ Rador/ Traducerea: Ruxandra Lambru
