La 3 februarie 2009, statul român a obţinut o hotărâre de răsunet la Curtea Internaţională de Justiţie în procesul de delimitare a platoului continental al Mării Negre. Din suprafaţa totală de 12.000 de kilometri pătraţi, România a obţinut 9.700 de kilometri pătraţi.
După ce negocierile de jumătate de secol între România şi URSS iniţial şi ulterior Ucraina au eşuat, la 3 februarie 2009, judecătorii de la Curtea Internaţională de Justiţie au acordat României aproape 80% din zona aflată în dispută, adică 9.700 de kilometri pătraţi de platou continental şi zonă economică exclusivă.
Ucraina plecase de la premisa că are dreptul la o suprafaţă mai mare a platoului continental, în funcţie de lungimea ţărmului. Vecinii noştri voiau următoarea împărţire: şase părţi ei şi o parte România. Numai că ei măsuraseră şi ţărmurile golfurilor şi limbilor de pământ, în contradicţie cu prevederile Convenţiei Drepturilor Mării, care prevedea clar faptul că se măsoară doar ţărmurile relevante.
Harta care arată delimitarea platoului continental al Mării Negre. Linia albastră reprezintă pretenţia Ucrainei, linia roşie – pretenţia României, iar linia verde este linia de delimitare stabilită la Haga.
„A fost o decizie logică, dar care a avut nevoie de 60 de ani pentru a trasa o linie imaginară pe o hartă“
Din echipa de negocieri a făcut parte şi constănţeanul Octavian Buzatu, specialist la Direcţia Hidrografică Maritimă din Constanţa. „A fost o decizie logică, dar care a avut nevoie de 60 de ani pentru a trasa o linie imaginară pe o hartă“.
O rundă de negocieri se purta în România, iar următoarea în Ucraina. „În funcţie de nivelul la care se discuta, întâlnirile aveau loc între consilieri sau reprezentanţi ai Ministerului de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, ai Agenţiei de Resurse Minerale“, spune Octavian Buzatu. Când se discutau probleme de decizie politică, se întruneau politicienii.
Istoria negocierilor dintre România şi partea sovietică
Primele discuţii de delimitare a platoului continental al Mării Negre între România şi fostul URSS au apărut în anul 1967. Timp de 20 de ani au avut loc zece runde de negocieri, însă părţile nu au ajuns la consens, întrucât ruşii voiau Insula Şerpilor, o stâncă nelocuită, fără viaţă economică. Conform prevederilor Convenţiei privind dreptul mării, ONU stabilea faptul că un petec de pământ se poate numi insulă doar dacă are viaţă economică proprie şi se poate susţine, altfel se numeşte „rocă“.
În perioada de frământări, revoluţii şi dezmembrarea statelor foste comuniste, negocierile au fost suspendate. După destrămarea URSS-ului, noul stat creat, Ucraina, a devenit pentru România un nou partener de negociere şi astfel, la Constanţa, la 2 iunie 1997, s-a semnat un tratat de bună vecinătate între România şi Ucraina care prevedea şi faptul ca cele două state suverane să-şi delimiteze spaţiul maritim. Şi astfel au fost reluate negocierile cu noului vecin, care au durat până în 2004. O anexă a Tratatului de bună vecinătate prevedea faptul că, în cazul în care cele două părţi nu ajung la un consens, se pot adresa Curţii de la Haga.
Nici negocierile cu noul stat nu ajungeau la niciun rezultat. „Ucrainenii mai pescuiau ilegal în zonă şi mai făceau prospecte pentru descoperirea de hidrocarburi, însă nicio parte nu deţinea legal platoul continental al Mării Negre“, spune Eugen Laurian. (adevarul.ro)
Statutul Insulei Șerpilor nu a fost pus în discuție de Bogdan Aurescu, angajatul Statului Român!
