La 24 ianuarie 2022 se împlinesc 163 de ani de la Unirea Principatelor Române. Cunoscut şi sub numele de “Mica Unire”, acest major eveniment este considerat a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.
Acest eveniment a avut loc după ce după ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie/5 februarie, a fost ales şi domn al Munteniei.
Profesorul Alexandru Istrate, cercetător științific la Institutul de Istorie ”A.D. Xenopol” din Iași, a explicat într-un interviu pentru ȘtirileProTV.ro care au fost momentele cheie ale acelor vremuri istorice pentru România de astăzi.
”Mica Unire”, ajutată de interesele marilor puteri
Reporter: Care sunt lucrurile mai puțin știute despre contextul european în care a avut loc Mica Unire?
Prof. Alexandru Istrate: ”Ideea unirii principatelor române, și aici ideea cu referință strict la Moldova și Țara Românească era zgândărea cabinetele marilor imperii de aproape jumătate de veac. A existat o idee mult mai amplă, intitulată ”Regatul” sau ”Ducatul Daciei”, prin care atât Rusia, cât și Austria doreau să revigoreze un stat tampon între ele și Imperiul Otoman, care să cuprindă Moldova, Țara Românească, Transilvania, parte din Maramureș și Basarabia. Prin urmare, la 1859, Unirea Principatelor Române a fost alternativa care a convenit cel mai mult, deoarece nu reușea să ia teritorii nici din impreiul rus, nici din imperiul austriac. Și, în același timp, slăbea autoritatea Imperiului Otoman în zonă. Franța și Anglia, în funcție de interesele mai ales comerciale sau de interesele geostrategice din alte zone ale lumii, cum ar fi nordul Africii, în cazul Franței, au sprijinit mai mult sau mai puțin unirea principatelor, urmărindu-și strict propriile interese.”
Reporter: Și care au fost interesele?
Prof. Alexandru Istrate: ”Pentru Franța, o miză deosebită era redobândirea unui statut special în relația cu Imperiul Otoman, zguduită destul de puternic de intervenția Imperiului Britanic, care și-a dat seama că avea o piață de desfacere extraordinar de mare și profitabilă în Imperiul Otoman. Atunci, Franța a încercat să contrabalanseze, sprijinind unirea principatelor și, în felul ăsta, să determine Imperiulm Otoman să ăși regândească poziția față de ea.”
Reporter: Cât de greșită este impresia că a fost un accident fericit, că românii au profitat de moment și au păcălit marile puteri? Aveau puterea cele două principate românești de a se uni chiar și simbolic, fără binecuvântarea marilor puteri?
Prof. Alexandru Istrate: ”Fără a fi prea categoric, cred că acesta este unul din clișeele nefericite ale istoriografiei românești. Să fim, totuși, realiști, două principate a căror populație, însumată, reprezenta 4 milioane de locuitori nu-și puteau asuma cu orice risc un proiect politic atât de important. A contat, firește, ambiția, clarviziunea și mai ales onestitatea și profesionalismul unor oameni cum ar fi Costache Negri, care au știut să bată la cabinetele marilor puteri, mai ales la Constantinopol, și să le explice de ce este bine, de ce este necesar ca la nord de Dunăre să creăm un alt stat, să transformăm două principate într-o nouă țară.
Asta ar fi viziunea noastră din interior către Europa, prin care am putea spune că am fost și noi deștepți și norocoși cândva în istorie. Dar în mod realist și, dacă vreți, corect, mai mult face parte dintr-o imagologie care ni se pare nouă că ne înfrumusețează destinul istoric.”
Reporter: Deci tot marile puteri au fost cele care au avut ultimul cuvânt.
Prof. Alexandru Istrate: ”Da, pentru că, să ne gândim că obținerea recunoașterii unirii de la 1859 însumează o procesualitate – conferință, convenție, cum vreți, congrese la Paris, oriunde în lume, întâlniri între miniștrii de externe ale marilor imperii în care s-a negociat foarte serios înființarea noului stat. Mai ales că, în primii 3 ani, nu trebuie să uităm acest lucru, funcționa în continuare Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. La 1859 am avut alegerea aceluiași domn, s-a acceptat numirea lui, dar până a recunoaște construcția politică de la nordul Dunării ca un stat au trebuit să mai treacă 3 ani.” (sursa)
