De câteva luni bune, România se află la câțiva milimetri de înghețarea salariilor din sistemul bugetar, scrie Patrick Andre de Hillerin. Practic, salariile din sistemul bugetar sunt înghețate și în acest moment, deși există domenii în care salariile ar fi trebuit să crească. De exemplu, salariile profesorilor ar fi trebuit să crească încă de anul trecut cu 16%. Guvernul a prorogat această creștere, amânând-o pentru 1 octombrie 2021. Ultimele semnale date de ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, sunt că această creștere nu va avea loc nici la 1 octombrie, pentru că, cităm, „sunt alte priorități“. Pentru a proroga, din nou, creșterea salariilor profesorilor, ar fi nevoie de o ordonanță de urgență. Ordonanță de urgență pe care Guvernul Cîțu va apuca să o dea doar dacă nu va fi demis până la data de 1 octombrie.

Vorbim, însă, despre o înghețare a cheltuielilor totale privind toate salariile din sectorul public făcută printr-un act normativ la nivel de lege. Acest lucru este obligatoriu a se întâmpla în momentul în care datoria publică a României depășește 50% din PIB, conform Legii nr. 49/2010 a responsabilității bugetar-fiscale.

În luna aprilie 2021,

România a fost foarte aproape de a atinge pragul datoriei publice de 50% din PIB. În aprilie, după ce a crescut într-o singură lună cu 20 de miliarde de lei, nivelul datoriei publice a ajuns la 49,9% din PIB. În acel moment, datoria publică a României însuma 526,698 miliarde de lei. În luna mai, datoria publică a României a ajuns la 527,496 miliarde de lei, dar reprezenta 49,7% din PIB. În luna iulie, ultima lună pentru care Ministerul Finanțelor a publicat date, datoria publică a României a ajuns la 545,336 miliarde de lei, reprezentând 49,3% din PIB.

La o primă vedere,

ar părea că Guvernul încearcă o nouă manevră de ocolire a legii, mânărind cifrele astfel încât să nu ajungă în situația de a lua măsuri nepopulare, mai ales acum, în luna în care prim-ministrul candidează pentru o funcție importantă pentru el, cea de președinte al partidului din ce în ce mai istoric PNL. Dar, măcar de data asta, nu e chiar așa.

Ponderea datoriei publice din PIB se calculează prin raportarea sumei datoriei publice la valoarea PIB-ului din ultimele patru trimestre. Astfel, în momentul în care există date certe ale creșterii Produsului Intern Brut, Guvernul își poate permite să se lanseze în noi împrumuturi fără a ajunge la anumite praguri ale datoriei publice. Legea responsabilității bugetar-fiscale specifică foarte clar că datoria publică nu poate depăși 60% din PIB. Dar până la 60% mai există câteva praguri critice:

– atunci când datoria publică depășește 45% din PIB, dar nu ajunge încă la 50%, Ministerul Finanțelor Publice prezintă Guvernului un raport privind justificarea creșterii datoriei și prezintă propuneri pentru menținerea acestui indicator la un nivel sustenabil. Acest lucru trebuia făcut de către Florin Cîțu anul trecut, atunci când datoria publică a depășit 45% din PIB, dar nu avem de unde ști dacă a făcut sau nu asta, pentru că legea nu precizează că informarea trebuie să fie publică;

– în schimb, atunci când datoria publică depășește 50% din PIB, Guvernul trebuie să prezinte public și să aplice în cel mai scurt timp un program pentru reducerea ponderii datoriei publice în produsul intern brut, iar programul cuprinde, fără a se limita la acestea, și măsuri care determină înghețarea cheltuielilor totale privind salariile din sectorul public;

– atunci când datoria publică depășește 55% din PIB, pe lângă înghețarea cheltuielilor totale privind salariile, și înghețarea cheltuielilor privind asistența socială din sectorul public;

– în fine, dacă datoria publică trece și cu o sutime de 60% din PIB, nu doar că îngheață salariile din sectorul public și cheltuielile cu asistența socială, dar sunt luate măsuri pentru reducerea cheltuielilor, inclusiv cele salariale, astfel încât datoria publică să scadă cu 5% pe an, urmând ca în doi ani să ajungă la maximum 50% din PIB.

Ultimul scenariu înseamnă, neapărat, austeritate și este scenariul la care nici un guvern european nu mai vrea să ajungă după criza din 2008-2009.

Singura posibilitate

pe care o are Guvernul României, în acest moment, pentru ca datoria publică să nu depășească 50% din PIB este o creștere constantă a acestuia din urmă și o politică de împrumuturi pentru consum curent (nu pentru plata datoriilor scadente) care să fie în permanență corelată cu această creștere a PIB-ului.

La sfârșitul lui 2019, în ciuda eforturilor făcute de Guvernul Orban în lunile noiembrie și decembrie, PIB-ul României a ajuns la 1.058,190 miliarde de lei, iar datoria publică a ajuns la 373,497 miliarde de lei, reprezentând 35,3% din PIB.

Bugetul pentru 2020 a fost construit pe un PIB estimat de 1.129,2 miliarde de lei și un deficit bugetar de doar 40,5 miliarde de lei, respectiv 3,59% din PIB. La sfârșitul anului, însă, un an marcat de pandemie și de o scădere economică accelerată, PIB-ul României a scăzut față de 2019 cu 3 miliarde de lei, în loc să crească cu 21 de miliarde. Dacă s-ar fi rămas la previziunile din ianuarie 2020, datoria publică a României ar fi ajuns la aproximativ 414 miliarde de lei, reprezentând 36,6% din PIB.

Din nefericire, PIB-ul României pe 2020 a fost de 1.055 de miliarde de lei, veniturile bugetare au scăzut, cheltuielile de asemeni, astfel că Guvernul a fost nevoit să împrumute doar pentru cheltuieli curente, nu pentru plata datoriilor mai vechi, nu mai puțin de 125,65 miliarde de lei, de trei ori mai mult decât își propusese să împrumute la începutul lui 2020. La final de 2020, datoria publică a ajuns la 499,153 miliarde de lei, reprezentând 47,3% din PIB.

Deficitul bugetar prognozat

pentru 2021 a fost, inițial, în luna martie, de 80 de miliarde de lei. Asta înseamnă că Guvernul avea nevoie (și are în continuare) ca până la sfârșitul anului să împrumute pentru finanțarea deficitului fix 80 de miliarde. După rectificarea bugetară de luna aceasta, deficitul a crescut la 83 de miliarde. Pentru ca datoria publică a României să nu depășească 50% din PIB, deși la finalul anului va depăși valoarea de 580 de miliarde de lei, este nevoie ca PIB-ul României pentru 2021 să fie mai mare de 1.116 miliarde de lei.

Ei bine, avem în vedere aceste două informații: Guvernul nu vrea ca datoria publică să depășească 50% din PIB pentru a nu fi determinat prin lege să ia măsuri impopulare, înghețând absolut toate salariile din sectorul bugetar și, eventual, toate cheltuielile de asistență socială, și, în al doilea rând, are nevoie ca de aer să împrumute foarte mulți bani pentru a face față cheltuielilor. Singura soluție pentru a rezolva această problemă este creșterea forțată a consumului, în condițiile în care piața mondială nu permite o creștere economică bazată pe creșterea producției.

Creșterea economică bazată pe consum prin impunerea creșterilor salariale (ceea ce a impus Cristian Socol prin intermediul guvernărilor PSD, prin aplicarea principiului wage-led-growth, creșterea determinată de creșterea salariilor, pornind de la salariul minim pe economie) poate duce la creșterea PIB-ului, dar nu obligatoriu. Dacă oamenii aleg să economisească banii pe care îi câștigă în plus, în loc să-i cheltuiască, atunci se întrerupe un ciclu al multiplicării banilor și, implicit, creșterea PIB-ului. Or, Guvernul Cîțu avea nevoie disperată de creșterea PIB, nu de creșterea sau menținerea bunăstării majorității populației. Iar pentru a-și atinge obiectivele, Guvernul nu a avut la dispoziție decât o pârghie: inducerea unui consum forțat. Cum a făcut asta? Simplu.

Guvernul poate controla cât de cât eficient un singur sector economic: cel energetic. Și nici pe acesta în totalitate. Dar controlează în proporție foarte mare producerea energiei electrice. Consumul energiei electrice nu poate fi stimulat foarte ușor, însă Guvernul, ca deținător al principalilor producători de energie electrică, poate forța altceva: creșterea prețului la energie electrică. Pentru a forța această creștere, Guvernul poate închide temporar sau definitiv capacități de producție, uneori prematur, crescând raportul dintre cerere și ofertă. Ulterior se poate baza, liberalizând piața, și pe lăcomia intermediarilor, care vor face treaba în locul său.

Creșterea prețului la energie electrică, realmente un bun vital în secolul XXI, duce, inevitabil, la creșterea tuturor prețurilor și determină, astfel, creșterea consumului prin creșterea valorii bunurilor consumate, nu prin creșterea volumului bunurilor.

Dacă am fi știut, la începutul lui 2020,

să citim corect intențiile Guvernului Cîțu, creșterea facturilor la energie nu ar fi trebuit să ne surprindă. Este strategia pe care se bazează acest guvern pentru a obține, în 2021, o oarecare creștere economică, o creștere a PIB care să-i permită să împrumute încă 80 de miliarde de lei fără a intra în clinciuri impopulare. Pentru a obține această creștere, care-i este absolut necesară, Guvernul are nevoie să scoată banii de la populație fără a mări veniturile din sectorul bugetar. Pentru a se menține pe linia de plutire nu trebuie să majoreze veniturile bugetare, ci doar PIB-ul, pentru a se putea împrumuta suficient cât să acopere cheltuielile. Cât poate face asta Guvernul?

Limita ultimă o aflăm din valoarea economiilor populației. Acestea se ridicau, în iulie, la aproximativ 270 de miliarde de lei, respectiv 25% din PIB-ul anului trecut. Evident, Guvernul nu poate forța creșterea PIB prin creșterea inflației până la 25% și, tot evident, economiile populației nu sunt distribuite uniform. Însă, în acest moment, pentru a se putea împrumuta în continuare, Cîțu mai poate forța o vreme creșterea prețurilor fără a se lovi de o revoltă populară. Încă este loc.

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, veniturile bugetarilor nu vor fi înghețate, oficial, prea curând. Dar nici nu vor crește, cum nu va crește nici salariul minim pe economie. Pentru a putea continua, însă, ritmul împrumuturilor, vor crește prețurile.

Până astăzi, în nici măcar doi ani, guvernele PNL au reușit să împrumute suplimentar România cu 172 de miliarde de lei, Până la sfârșitul anului, vor fi creat o datorie publică suplimentară de aproximativ 210 miliarde de lei, iar dacă stau la guvernare până la sfârșitul lui 2022, practic vor dubla în doar trei ani datoria publică pe care a strâns-o România în 30 de ani, din decembrie 1989 până în decembrie 2019. În condițiile în care habar nu avem unde s-au dus toți acești bani împrumutați, întrebarea – singura – este dacă a meritat.

Patrick Andre de Hillerin / catavencii.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.