Doru Bușcu: Cu șaizeci de mii de soldați scoși din luptă, morți și răniți, cu mii de blindate distruse, cu sute de avioane doborîte și cu onoarea militară făcută praf, Putin pare să fi ieșit la liman. Rusia și-a stabilizat situația. Dacă a existat un moment în care ar fi putut fi înfrîntă, ăla s-a consumat la începutul războiului, acum e depășit.
De partea cealaltă, Occidentul și-a atins limitele. Șovăiala a devenit mod de operare. Sancțiunile nu au pus Rusia în genunchi fiindcă au fost aplicate pe jumătate, cu frîna trasă. Marile puteri își conservă interesele, apără pe sub masă petrolul și gazul rusesc, permit băncilor și companiilor private să lucreze în secret cu capitalul rusesc. Ajutorul militar e, la rîndul lui, insuficient: Ucraina primește arme doar cît să încetinească înaintarea rușilor, nu să-i și învingă. E pusă în situația de a se apăra și atît, de a duce un istovitor război pe termen nedefinit. Rachetele moderne venite din SUA au raza de acțiune reglată așa încît să nu poată lovi ținte rusești strategice, în timp ce Putin e liber să tragă asupra civililor cu tot arsenalul celei de a doua armate a lumii.
Ucraina poate pierde acest război prin prăbușire internă. La un moment dat, eroismul poate ceda în fața uriașei facturi a morții și distrugerii. Oamenii se vor întreba dacă mai are rost să apere o țară plină de moloz, a cărei reconstrucție nu e doar exorbitantă, dar și incertă, o țară care se micșorează zi de zi, care nu mai are ieșire la mare și nici resurse să o dobîndească. Pierderile și durata războiului pot șubrezi și înlătura regimul Zelenski, baza politică a rezistenței și moralului național.
Rusia vede limitele de angajament ale Occidentului și mai vede mult așteptatele fisuri în unanimitatea și umanismul european. Negociază deja cu Ungaria la Moscova, cu Germania și cu Franța separat, iar cu a doua armată din NATO, Turcia, se sfătuiește la Teheran. Practic, liderii slabi de la Bruxelles, Paris, Roma și Berlin îi servesc pe tavă Ucraina.
De aici încolo, Putin știe că poate forța nota oricît: recrutează islamiști din Siria, teroriști din Cecenia, pușcăriași din Rusia și siberieni din republicile sărace, aduce muncitori din Coreea de Nord, trece economia pe producție de război și oferă mașini Lada pentru părinții care și-au pierdut fiii în război. Nu va obosi niciodată cu adevărat, chiar dacă va face mici pauze pentru pace, fiindcă știe deja că Occidentul nu va angaja resurse decisive și nici nu e dispus să acționeze militar.
Unde se va opri Rusia? Nimeni nu știe, dar întrebarea trebuie reformulată: de ce s-ar opri? În acest moment pare să-și fi regăsit importanța pierdută la prăbușirea URSS. Putin și generalii lui călăresc acum o ocazie așteptată de mult, sprijiniți masiv de o populație lihnită de foame, dar bîntuită de fantomele trufiei sovietice.
Polonia a înțeles și nu mai stă să aștepte coada la armament american. Își înzestrează armata cu tancuri și avioane sud-coreene, dezvoltă politici active de recrutare voluntară, încurajează organizațiile paramilitare în cadrul unei doctrine de apărare națională, pregătește populația la nivel de cartier pentru rezistență în cazul unui război cu Rusia. Polonia e mai integrată în NATO ca România, e mult mai bine înarmată și mult mai bine pregătită. Asta ca să luăm cazul unei țări mai îndepărtate de război și mai puțin vulnerabile geografic și strategic.
România are la dispoziție un interval scurt: doi, trei, patru, poate chiar zece ani ca să-și pună pe picioare o formulă de apărare națională, capabilă să apere țara în absența unei intervenții NATO imediate și masive. Din breșele în solidaritatea europeană produse de Ungaria, Germania sau Italia se poate anticipa o întîrziere birocratică în caz de ceva. Procedurile de intervenție ale NATO și mecanismul de activare a articolului 5 sînt greoaie. Ele vor fi îngreunate și mai mult și de dificultatea de a găsi unanimitate politică, apoi de problemele de infrastructură. Așa că România trebuie să înțeleagă într-un tîrziu că, deși e minunat că e membră NATO, trebuie să aibă o armată capabilă să reziste singură, o vreme, unui eventuale operațiuni speciale a Federației Ruse.
Dar armata română e condusă politic de zeci de ani de imbecili, de miniștri și președinți care nu înțeleg, în prostia și nesimțirea lor, că o țară are nevoie de o armată puternică, modernă, bine echipată și cu un moral ridicat, nu de o turmă de generali cu burtă, avansați an de an pentru nimic. Trupa armatei române e ținută pe salarii de mizerie și pusă să se antreneze cu echipament care i-ar face și pe recruții buretini să rîdă, dar e scoasă la ridicola defilare de 1 Decembrie, cînd președinții și miniștrii fac băi de mulțime.
Cît de tîmpit să fii să vorbești despre tăierea pensiilor militarilor cînd la frontiera țării explodează rachete rusești?
De cînd a început războiul din Ucraina, în presa poloneză, estoniană și cehă (probabil în toată presa de pe flancul estic) se discută despre armată. Vorbesc generalii, se arată armele, se discută strategii de apărare, populația civilă e ținută la curent cu progresele armatei. Asta fiindcă, pe lîngă rolul de descurajare, interpretat pentru inamicul din exterior, armata mai are și un rol de încurajare, interpretat pentru poporul din interior. O armată mereu ascunsă, care vorbește nu prin ofițerii și trupele ei, ci prin politicieni, e o armată care nu-și îndeplinește rolul. Armata română e ținută la secret ca să nu i se vadă zdrențele și rugina în care a fost păstrată în toți anii din urmă.
Comandantul suprem al armatei, ministrul Apărării, premierul general-doctor, Guvernul întreg și Parlamentul au obligația de a nu irosi cei cîțiva ani rămași. Dacă Putin nu e răsturnat de la putere sau dacă Ucraina nu îi zdrobește definitiv pe ruși, probabilitatea de a da peste ei la granițele României e mare. Iar dacă pînă atunci nu vom avea o armată înzestrată, numeroasă, pregătită și capabilă să reziste singură, toți acești oameni, de la președinte la ultimul parlamentar, care risipesc acest timp prețios, merită puși sub acuzare pentru înaltă trădare. (catavencii.ro)
