ZF.ro: Suceava, august 2022. O vânzătoare dintr-un magazin alimentar: „Vin şi pleacă lunar colege. Nu vrea nimeni să mai stea pe 1.500 de lei, programul este de 12 ore pe zi, două zile lucrăm şi două zile sunt libere. Alţi patroni măcar dau şi bonuri de masă sau produse pe lângă salariu, al nostru nu dă nimic în plus“.
Bucureşti, august 2022. Un antreprenor din industria panificaţiei: „I-am mărit salariul ambalatoarei şi am convins-o să se întoarcă la mine după ce luna trecută a plecat să facă Glovo. Îi dau acum 2.400 de lei net, pe un contract de 6 ore pe zi, iar în zilele când lucrează suplimentar o plătesc extra. Tot ce îmi doresc este să mai vină şi mâine la muncă“.
Pe o piaţă a muncii considerată „a angajatului“, în care, teoretic, angajatul dictează prin prisma faptului că îşi poate negocia mai bine ca altădată salariul şi condiţiile de muncă, unu din trei salariaţi din România – cu precădere din mediul privat – are salariul minim pe economie. Adică 1.500 de lei net pe lună.
Între timp, angajatorii se plâng la unison că nu mai găsesc oameni care să vrea să muncească, că vor aduce personal asiatic şi ameninţă că suprataxarea contractelor de muncă part-time (la nivelul salariului minim) îi va face să renunţe la o parte dintre aceşti angajaţi cu timp parţial.
Cu 1,5 milioane de angajaţi plătiţi la nivelul minim dintr-un total de 5 milioane de salariaţi, România are o pondere aproape dublă (de circa 30%) a salariaţilor plătiţi la nivelul minim prin comparaţie cu restul statelor europene. În Europa, 17% dintre angajaţi sunt plătiţi sub sau la nivelul salariului minim, arată un raport al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. În Germania, ţară care a introdus salariul minim abia din 2015, 10% din totalul angajaţilor câştigă salariul minim pe economie.
În România, care are salariu minim încă din anul 1949, valoarea salariului minim a ajuns anul acesta la echivalentul a 520 de euro brut (adică 300 de euro net), de 4 ori mai mică decât în Germania, după creşteri succesive în ultimii ani. Iar beneficiile au fost clare: în ultimul deceniu, politica de creştere a salariului minim a fost cel mai bun instrument de creştere economică, pentru că a antrenat şi creşterea celorlalte salarii din economie.
Particularitatea României este aceea că are una dintre cele mai mari taxări pe salarii şi unul dintre cele mai mici niveluri de taxare aplicate companiilor. Dacă la un salariu de 2.000 de euro brut în Germania se duc la stat sub formă de taxe, impozite şi contribuţii 500 de euro, în România, la acelaşi venit, statul încasează contribuţii şi taxe de 830 de euro. În schimb, în cazul firmelor, Germania are o taxare pe dividende de 26% şi un impozit pe profit de 30%, pe când România are 5% taxare pe dividende (şi 8% de anul viitor) şi 16% impozit pe profit.
În 1914, Henry Ford a decis să dubleze salariile angajaţilor până la 5 dolari pe zi, ca să îşi păstreze angajaţii (pentru că se confrunta cu o fluctuaţie de personal de 370% pe an) şi pentru ca aceştia să îşi permită să cumpere maşini produse de Ford. Câţi dintre angajaţii români care lucrează astăzi în fabricile care produc pantofi Gucci, geci Moncler, rochii Max Mara, poşete Louis Vuitton sau care produc componente pentru Audi, BMW sau Mercedes îşi permit un astfel de produs? Nici măcar nu visează.
În companiile din România, deficitul de personal din ultimii ani a adus creşteri salariale, în medie, de 5-6% de la un an la altul în mediul privat. La stat au fost creşteri mai mari, pentru că şi guvernanţii şi parlamentarii lucrează acolo şi s-au zbătut pentru propria bunăstare.
În ceea ce priveşte salariul minim, acesta a crescut de la an la an, iar în cei mai buni ani (perioada 2015- 2017) a avut majorări de 15-20% de la an la an. Pentru 2023 nu s-a stabilit încă nivelul de creştere a salariului minim. Faţă de 2021, salariul minim este mai mare cu 8%, dar inflaţia de circa 15% a „mâncat“ deja din beneficiul acestei majorări şi angajaţii au resimţit, de fapt, scăderi salariale. În Germania, care are o inflaţie de 7,5%, salariul minim va creşte cu 22% de la 1 octombrie 2022.
Poate că avalanşa de modificări fiscale ar fi trebuit să se orienteze mai mult către creşterea bunăstării celor mai vulnerabili angajaţi, care îşi permit din ce în ce mai greu, într-un stat campion european la creşterea economică, „luxul“ de a-şi plăti curentul, gazul, apa sau mâncarea. (sursa)
