În timp ce partidele românești negociază zilele acestea formarea unui nou guvern, tonul dominant e unul cunoscut și previzibil: trebuie „să strângem cureaua”. Bugetul e în dezechilibru, deficitul fiscal scapă de sub control, iar concluzia pare inevitabilă: austeritate. Adică tăieri de cheltuieli, înghețări de salarii, reducerea investițiilor publice. Nimic nou sub soarele Europei de Est…
Dar ce e cu adevărat șocant nu e faptul că aceste idei revin în forță, ci că ele persistă, în ciuda dovezilor istorice și economice că pur și simplu nu funcționează.
Mark Blyth, profesor de economie politică la Brown University, a demontat această iluzie într-o lucrare fundamentală: Austerity: The History of a Dangerous Idea. Cartea lui, publicată în 2013, ar trebui să fie lectură obligatorie în orice guvern post-criză sau pre-criză și mai ales într-o țară cu democrație fragilă și instituții încă neconsolidate ca România.
Blyth arată clar: austeritatea nu este o strategie economică. Ea este o ideologie. Mai rău, este una care cere ca cei care nu au provocat criza să o plătească – salariații, pensionarii, antreprenorii mici.
Sub pretextul responsabilității bugetare, austeritatea taie din stimulii care țin economia în viață și accelerează exact ceea ce pretinde că vrea să corecteze: prăbușirea veniturilor statului și scăderea încrederii în instituții.
România nu este Germania, iar 2025 nu este 2010 – deși pare că unele minți nu au ieșit niciodată din acea logică. În loc să privim deficitul ca pe un simptom al proastei guvernări, ar trebui să înțelegem că în vremuri de încetinire economică, deficitul este adesea un efect necesar al încercării statului de a menține economia funcțională, adică nu o crimă contabilă, ci un gest de sprijin.
Ceea ce Blyth explică, cu luciditate istorică, este că cele mai mari excese bugetare nu apar atunci când statul investește, ci atunci când decide să se retragă exact când e mai mare nevoie de el. Grecia post-2010, Spania, Italia – toate au demonstrat că tăierile brutale nu aduc creștere, ci recesiune. Nu cresc încrederea investitorilor, ci sporesc incertitudinea, nu reduc datoria, ci o amplifică, tocmai pentru că economia sugrumată nu mai generează venituri.
În acest context, faptul că liderii politici români discută măsuri precum reducerea aparatului bugetar, plafonarea salariilor sau amânarea investițiilor publice – într-o țară cu infrastructură precară, școli… așa cum sunt și un sistem sanitar tensionat – e nu doar cinic, ci și profund eronat economic.
Ce ar fi trebuit să facem? Exact opusul.
Așa cum Blyth sugerează, guvernul trebuie să folosească puterea sa fiscală pentru a stimula cererea internă, nu pentru a o contracta. Investiții în infrastructură, în energie regenerabilă, în digitalizare, în educație – toate acestea nu sunt cheltuieli ci sunt multiplicatori economici. Pentru fiecare leu investit, statul poate primi înapoi mai mult sub formă de taxe, locuri de muncă și creștere economică.
Mai mult: o țară ca România ar trebui să negocieze la Bruxelles nu constrângeri, ci spațiu de manevră. Avem nevoie de o conversație despre flexibilitatea regulilor fiscale europene în raport cu realitățile economice post-pandemie și post-criză energetică, nu de o cursă către adâncimea austerității.
Dar poate cel mai periculos efect al austerității nu este economic, ci politic.
Când statul se retrage, cetățenii nu devin „mai responsabili”. Ei devind mai vulnerabili, mai furioși, mai radicali. Austeritatea creează viduri. Și acele viduri sunt umplute, invariabil, de populism, extremism și neîncredere.
România nu-și mai permite încă o generație pierdută. Și nu-și mai permite încă o iluzie toxică vândută ca soluție salvatoare. Nu austeritate ne trebuie, ci curajul de a regândi complet contractul social, de a investi inteligent și de a recunoaște că nu cifrele de pe hârtie definesc sănătatea unei economii, ci viețile reale pe care acele cifre le afectează.
