Doru Bușcu: Admiterea în Spațiul Schengen n-ar trebui să fie un eșec, dar politicienii români se comportă ca și cum ar fi. Poate au citit asta în privirea lui Mark Rutte, poate l-au auzit spunînd-o pe ocolite în discuțiile neoficiale. Dar la sfîrșitul vizitei cu zurgălăi, în care ai noștri au mizat pe pîine, sare și milogeală, toată lumea s-a posomorît. Chiar cu cele două șalupe de pompieri cumpărate ostentativ de la firma olandeză Damen cu trei zile înainte, diplomația românească s-a dovedit neputincioasă.
Rutte a ieșit bățos din scenă, a zis că „în principiu“ Olanda nu se opune, dar că „nu pot să vă dau un termen și, da, bineînțeles, nu vom lua mai mult timp decît e necesar“. În traducere: aveți o poziție slabă, eu am o poziție puternică, depindeți de mine și voi negocia cu voi după bunul plac.
Rutte nu e nici mai nedrept și nici mai nesimțit decît alți lideri europeni care ne vor binele, dar numai după ce e asigurat binele lor. Aparenta lui aroganță vine de la incapacitatea politicienilor români de a-i fi interlocutori competenți. De a juca cu arme egale, de a avea voce, argumente, inteligență, curaj și conștiință la nivelul lui Mark Rutte. Cu nerozi care cunosc doar tabla înmulțirii cîștigurilor personale nu poți rezolva o problemă de geometrie în Spațiul Schengen.
Pe termen scurt, Schengen e un mic proiect de țară. Pentru a-l duce la capăt trebuie să mobilizezi întregul arsenal de mijloace: politice, economice, mediatice, civice și instituționale, ca să numim astfel serviciile secrete.
Și apar întrebările tehnice. Au fost loazele cărora le spunem europarlamentari integrate într-un plan eficient de lobby la Bruxelles? Au fost deputații și senatorii români trimiși în diplomație parlamentară peste parlamentele olandez și finlandez, care ar putea ridica obiecții? A fost ministrul de Externe la masă cu omologul olandez, la un restaurant cochet din Amsterdam? A fost premierul României pus la curent cu toate problemele de corupție din guvernul, băncile și companiile de consultanță olandeze? A primit președintele României toate cifrele legate de traficul de droguri din porturile olandeze, pentru discuția tête-à-tête cu Rutte? Au discutat miniștrii Economiei și Transporturilor cu omologii lor olandezi afaceri aplicate pe comerțul de mărfuri între Marea Neagră și Marea Nordului? A fost presa română, așa fragmentată și polarizată cum e ea, cooptată într-un moratoriu, într-o încetare temporară a focului pe subiectul Schengen? Căci azi, în timp ce ne văităm că am putea rămîne iar pe dinafară, în presa de la București apar texte care susțin condiționarea Spațiului Schengen cu MCV și legile Justiției. Ele sînt preluate la Bruxelles și integrate, probabil, în verdictul pe care îl așteptăm în decembrie.
Au fost puse la treabă Serviciile? Au fost scoși de la naftalină spionii? A fost activată rețeaua de jurnaliști SIE din marile redacții occidentale? Au fost aruncate în luptă folcloristele? Au fost capacitați folcloriștii LGBT? Au fost stabilite toate situațiile care presupun unanimități la Bruxelles și unde Olanda și statele care se ascund în spatele acestui refuz ar putea avea nevoie de România? S-a pus pe tablă lista jocurilor de putere pe care România le-ar putea face cu voturile calificate din Consiliul European, la Consiliul Uniunii Europene sau NATO? S-a întrunit CSAȚ pe acest subiect care, la urma urmei, ține și de securitatea națională?
Se pare că nu. Altfel, nu s-ar replia toți, dar absolut toți politicienii români pe aluzia că Mark Rutte vrea la schimb portul Constanța, iar noi nu acceptăm acest șantaj.
Se prea poate ca Olanda să vrea portul Constanța. E în logica statelor puternice, în spiritul pieței libere și în etica acceptată a capitalismului. Numai că portul Constanța nu aparține României, sau cel puțin nu aparține poporului român. Portul Constanța se află de 30 de ani în captivitatea unui grup organizat de infractori cu protecție politică și instituțională. Și dacă ar vrea să-l dea, să-l vîndă, să-l privatizeze, să-l deschidă investițiilor sau să-l asocieze profitabil cu alte porturi, statul român nu poate. Ca dovadă, chiar în acest moment investiții majore în infrastructura portului Constanța așteaptă zadarnic un aviz care nu va veni, probabil, niciodată.
Portul Constanța nu e un hub comercial, așa cum umblă vorba, ci un nod important al traficului de droguri, de arme, de persoane, de hidrocarburi și de deșeuri, patronat de rețele românești. Sursele spun că peste jumătate din volumul de marfă e contrabandă. Proprietarii de dană declară că din patru vapoare venite în port sînt vămuite doar două, uneori doar unul. Asta înseamnă venituri care hrănesc o rețea vastă de șefi de instituții, de la Vamă la Ministerul de Interne, de la serviciile secrete la politicieni. Banii sînt mulți și ajung pînă sus. Au flux zilnic, deci au generat o dependență cronică, ce a modificat ireversibil fiziologia statului român. Portul e împărțit în teritorii. Partidele numesc șefi la toate nivelurile de administrație și control, iar mafiile locale se ocupă de operațiuni. Vechea și noua Securitate, vameșii, secretarii de stat, lumea interlopă și partidele politice își dau mîna în această grandioasă sifonare. Cum își poate imagina cineva că această găină cu pene de aur, jumulită zilnic de cei care conduc România, poate fi dată?
Cu toate astea, politicienii se vaită că Mark Rutte le cere portul. Că vrea, adică, șpagă. Și în cazul multora e de înțeles indignarea, fiindcă Rutte vrea din șpaga lor.
Lupta pentru Schengen nu a luat sfîrșit, chiar dacă ai noștri s-au dezumflat după vizita olandezului. Poate că politicienii occidentali vor face pentru România mai mult decît face ea însăși. Și – cine știe? – poate pînă la primăvară ne lasă să intrăm. Nu de alta, dar cît timp țara încă are nevoie de tine e bine să poți s-o părăsești simplificat. (catavencii.ro)
