Cristian Hostiuc: Acum trei săptămâni, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, spunea că euro scade faţă de leu pentru că au venit în ţară românii care lucrează în afară şi vând euro.
Acest lucru se vede cel mai bine la casele de schimb valutar, acolo unde euro a scăzut la 4,84-4,85 lei la cumpărare şi 4,87-4,88 lei la vânzare. Deşi suntem în plină criză, euro a scăzut la Bucureşti, fapt care a luat prin surprindere pe toată lumea.
La începutul anului, după atacarea Ucrainei de către Rusia, euro crescuse la casele de schimb la 5,2 lei şi toată lumea credea că este o formalitate ca şi pe piaţa bancară euro să ajungă la 5 lei.
Bineînţeles că euro nu a scăzut numai pe baza valutei aduse în ţară de către românii din afară. Au mai fost vânzările de euro de la investitorii străini de portofoliu care au revenit în România şi au cumpărat titluri de stat româneşti speculând dobânda la lei mai mare faţă de cea la euro, la care se adaugă şi banii obţinuţi de cei din agricultură din exporturi.
În 2008, înainte să vină criza, banii aduşi în ţară de către românii care lucrau în afară erau estimaţi la 9 miliarde de euro. După criză au scăzut la 3-4 miliarde de euro pe an şi probabil că în ultimul timp au ajuns la 6-7 miliarde de euro pe an.
Aceşti bani susţin consumul, vânzările de materiale de construcţii şi bricolaj (a se vedea ascensiunea formidabilă a grupului Dedeman) şi nu în ultimul rând susţin vânzările de apartamente ca o investiţie pentru banii câştigaţi în afară. În Cluj se consideră că piaţa imobiliară a fost ridicată de cei din judeţele învecinate, care consideră că este mai bine să cumpere apartamente în Cluj decât în Bistriţa, Baia Mare, de exemplu, acolo unde nu prea se întâmplă nimic.
Recensământul care tocmai s-a terminat ne va spune câţi români mai sunt în ţară şi câţi în afară.
În continuare tendinţa este mai mult de a pleca din ţară.
Dar în ultimul timp, fără să fie un trend major, am interacţionat întâmplător cu români care s-au întors în ţară. Ei au plecat acum 10-15 ani, în timpul crizei de acum un deceniu, când firmele, în special cele româneşti, aveau mari probleme, când nu puteau să plătească salariile, când dădeau oameni afară şi reduceau salariile ca o încercare de supravieţuire etc.
Atunci economia a pierdut 700.000 de locuri de muncă.
Nu este ca afară, dar dintr-o dată o parte dintre cei care au lucrat acolo consideră că se poate trăi şi în România şi nu numai în principalele oraşe – Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi -, ci şi în oraşe din eşalonul doi, unde lucrurile încep să se mai schimbe.
Există în continuare o diferenţă între cât se câştigă în Vest faţă de cât se câştigă în ţară, dar această diferenţă s-a mai redus pentru că salariile au crescut în România în ultimii zece ani – salariul minim s-a triplat iar cel mediu mediu s-a dublat, în timp ce în Occident salariile au stat pe loc.
A ajutat foarte mult şi stabilitatea cursului leu/euro, care într-un deceniu a crescut cu numai 14%, majorând puterea de cumpărare în euro. La nivelul salariului mediu, care a ajuns la 3.600 de lei, adică 750 de euro, o bună parte din creşterea în euro vine din această stabilitate a cursului valutar.
În Occident, chiar dacă salariile sunt mai mari cu 50-100%, preţurile sunt mai mari, chiria este mai mare, şcoala copiilor costă mai mult, iar în final banii pe care îi pui deoparte nu sunt atât de mulţi, asta dacă reuşeşti să pui bani deoparte. În ţară preţurile sunt mai mici, chiria este mai mică, rata la bancă este mai mică pentru că preţurile apartamentelor sunt mult mai reduse şi poţi să pui deoparte chiar bani mai mulţi. Asta justifică şi creşterea economiilor populaţiei la bănci din ultimul deceniu.
Mulţi români încă au teamă să se întoarcă în ţară pentru că nu găsesc atât de uşor ceva stabil de lucru, companiile româneşti, adică patronii nu şi-au schimbat mentalitatea, iar o parte din banii de salariu vin în continuare la negru. Plus că firmele nu prea vor să angajeze oameni care au peste 40-45 de ani.
În statistici, salariile din România din zona urbană sunt la jumătate faţă de Europa occidentală, dar în realitate câştigurile sunt mult mai mari pentru că, pe lângă salariul minim sau puţin peste minim, mulţi primesc şi bani în plic. Dacă s-ar lua în considerare “tot pachetul” salarial, diferenţa faţă de Italia, Spania, Grecia nu ar fi mare, ba chiar nivelurile ar putea fi similare.
După criza anterioară, ţările Europei se confruntă cu o stagnare a salariilor, iar ceea ce se întâmplă acum, cu această explozie a inflaţiei, a preţurilor la energie, va reduce puterea de cumpărare.
România în ansamblu – nu numai în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi – ar putea beneficia de o fereastră de oportunitate extraordinară în următorul deceniu dacă firmele ar majora salariile, dacă Isărescu ar ţine cursul leu/euro stabil, dacă o parte dintre salariile de la negru s-ar albi, dacă preţurile la apartamente nu vor creşte accelerat, dacă băncile vor menţine dobânzile reduse la creditele ipotecare şi imobiliare sau dacă vor fi mai creative în a gestiona majorările de dobândă care se întâmplă acum.
Din păcate economia României, businessul de aici, deşi beneficiază de taxe foarte bune, nu are o percepţie extraordinară în rândul antreprenorilor, în rândul celor care vor să facă afaceri. În continuare birocraţia este mare, administraţia publică este fanariotă, ceea ce îi descurajează pe mulţi.
Companiile din oraşele din eşalonul doi sau trei încă au rămas în urmă din punct de vedere al organizării şi nu au politici strategice de a-i atrage pe românii care lucrează în afară să revină acasă, în oraşele lor natale. Cei mai mulţi se plâng de lipsă de forţă de muncă, dar nu vor sau nu pot să schimbe imaginea astfel încât să atragă, dincolo de indieni, srilankezi, nepalezi, şi pe românii care lucrează acum în afară şi care, după 10-15 ani printre străini, se gândesc că ar putea reveni în ţară.
Aşa, la prima estimare, 4-5 milioane de români ar fi în afară. Dacă măcar 20% s-ar convinge sau ar fi convinşi să revină în ţară, ar fi ceva extraordinar. (ZF.ro)
