Doi oameni legați sînt înjunghiați mortal cu o lamă de 27 de centimetri, aleasă special, sub ochii unui aparat polițienesc paralizat de incompetență. Nimic mai jalnic decît cei patru membri ai trupelor de intervenție alergînd zadarnic pe lîngă bloc, prea departe de crima dublă pe care asasinul o executa în timp real și pe care o anunțase în mod repetat vreme de cinci ore. La fiecare pas se văd stîngăcia și inutilitatea, se vede frica de acțiune și se vede părăsirea victimelor la bunul plac al criminalului, așa încît combinezoanele negre par că se grăbesc doar atît cît să ajungă la înmormîntare.
Cuțitarul Moroșanu din Onești s-a încadrat din primele secunde la infracțiunile combinate de răpire, luare de ostatici și terorism. Poliția avea de unde să aleagă. Avea la dispoziție tot Codul Penal și toate filmele americane.
Situațiile cu ostatici cer ca informația să ajungă în cel mai scurt timp atît la șeful operativ suprem, cît și la factorul politic. De ce? Pentru că deciziile iau în calcul moartea, adică uciderea premeditată a atentatorului.
Cînd un bărbat ieșit din minți ține o baionetă la beregata unor cetățeni legați nu mai există nici un dubiu în legătură cu necesitatea eliminării lui. Cel puțin așa îmi imaginez eu că ar trebui să stea lucrurile. Căci dacă lucrurile nu ar sta așa, ar trebui desființate imediat Poliția, Jandarmeria, trupele speciale, brigăzile de intervenție și lăsată la liber vînzarea armelor către populație.
În toate țările democratice există, spre siguranța cetățenilor, pedeapsa cu moartea. Chiar dacă lipsește din Codul Penal, chiar dacă a fost abolită, ea se regăsește în procedurile de intervenție operativă. La terorism, de pildă, pedeapsa cu moartea e aplicată teroristului înainte să apuce să comită fapta. Dacă se ivește ocazia, lunetiștii îl doboară, fără sentință judecătorească, fără martori, procuror sau avocat. La fel, răpitorii care amenință viața ostaticilor sînt împușcați prin fereastră, prin zid, prin fum, printre crengi de copac. Nicăieri nu se stă pe gînduri. Nimeni nu-și face procese de conștiință în legătură cu soarta potențialului criminal cîtă vreme el amenință direct și imediat viața unor cetățeni.
Ideea care ține democrațiile în viață, care face funcționale Constituțiile și menține iluzia drepturilor și libertăților e tocmai posibilitatea de a elimina criminalul înainte de a comite crima. Pentru asta există trupe speciale, echipe care se antrenează să împuște oameni în cap și în inimă, în picior și în braț, de la distanță și de aproape, să-i anihileze cu orice mijloace, oricît de disproporționate, pe agresorii gata să ucidă. Acesta e motivul pentru care serviciile secrete și serviciile speciale funcționează după cele mai crude reguli, deghizate în legi cu aparență civilizată. La adăpostul frazelor evazive, ele pot ucide, mutila, tortura și șantaja, așa încît democrația, siguranța, drepturile și libertățile să se simtă apărate. Ăsta e tîrgul murdar și necesar pe care societatea îl face cu instrumentele ei.
Criminalul Moroșanu a ucis în liniște, netulburat de acel glonț pe care l-a cerut, în văzul tuturor, vreme de cinci ore. Poliția Română n-a fost în stare să cheme un trăgător, un om capabil să-l doboare de la trei metri, din balconul alăturat. Șefii MAI, în frunte cu ministrul Bode, au ales să lase doi oameni pe mîna unui călău în loc să ceară, de exemplu, brigada de intervenție a SRI, fiindcă terorismul e de competența acestui serviciu secret.
A-l lăsa pe Moroșanu să-i spintece pe cei doi muncitori înseamnă a pierde războiul de imagine cu ucigașii. Data viitoare, un alt Moroșanu poate lua prizonieri într-un autobuz sau într-o școală. Dacă nebunii înțeleg că în România îți poți face de cap cu ostaticii, poate că își propun o țintă mai mare.
Glonțul care a lipsit la Onești lipsește, de fapt, de peste tot. Toate instituțiile statului român sînt depășite în situațiile critice, dar noi redescoperim asta abia cînd aceste situații apar. Cînd nu ninge, cînd nu sînt inundații, cînd nu e pandemie, cînd nu iau foc spitale, cînd nu explodează mașini cu azotat de amoniu, cînd nu sînt răpite și ucise tinere, cînd nu sînt luați ostatici, atunci primarii, prefecții, miniștrii, jandarmii, agenții, generalii, înalții funcționari și președinții au aparența că s-ar pricepe la ceva. Cum izbucnește, însă, o criză, oricît de mică, statul se prăbușește prin reprezentanții săi și laolaltă cu ei.
Incompetența acestor momîi e înfricoșătoare. Doar fuga de la locul faptei o egalează. Cum se îngroașă un pic gluma, oamenii care conduc și administrează România dau bir cu fugiții. Se furișează pe lîngă fapte, se ascund de evenimente, așteptînd ca totul să treacă, iar lucrurile să revină la normal de la sine, odată cu uitarea.
Sîntem o țară care a renunțat la glonț. Fie că e de plumb, fie că e făcut din instituții și din oameni, glonțul patriei lipsește din arsenalul elementar al națiunii noastre. Fără el, nu ne rămîne decît să ne strîngem unii pe alții de gît.
preluare din catavencii.ro autor: Doru Bușcu
